Aristofan

„Înainte de a ţi se încredinţa cîrma corăbiei, trebuie să fi fost vîslaş; să fi vegheat la proră şi să fi urmărit vînturile, dacă vrei să conduci tu însuţi corabia.”

„Un om înţelept învaţă mult de la duşmanii săi…”

Despre Aristofan se ştiu puţine date absolut certe.

S-ar fi născut în Atena prin anul 444 înainte de Cristos şi ar fi murit prin anul 380 î.C.

Era un băieţandru cînd ar fi cîştigat un premiu pentru prima lui piesă de teatru, prin anul 427 î.C., curînd după începerea războiului peloponeziac. Timp de vreo 40 de ani, după marea epocă a gloriei ateniene, a tot scris piese de teatru, 54, se pare, din care s-au păstrat pînă în zilele noastre doar 11.

A fost un mare iubitor de plăceri şi de societate, iar în „Banchetul” lui Platon  apare ca unul dintre convivii cei mai strălucitori.

Comedia ca formã dramaticã e legatã de „Dionisiacele” mici sau cîmpeneşti, care aveau loc la sfîrşitul culesului viilor, iar una din părţile principale ale acestor sãrbãtori era „comos”, un festin care includea beţia, dansul, cîntecul, cu manifestãri paroxistice.

Spre deosebire de tragedie, bazată pe mituri cunoscute, comedia ateniană exploateazã materia concretã oferită de contemporani.

„Comedia veche” are un caracter social şi politic, de aceea acţiunea este plasată mai ales în stradă, şi mai puţin în interioare.

„Comedia veche” aducea la Atena satire în acţiune, numea personaje cunoscute, ataca ingratitudinea, infidelitatea, uzurparea meritelor altuia, incapacitatea în treburile obşteşti.

Autorii de comedii erau pe-atunci un fel de cenzori publici, pe care chiar şi magistraţii îi tolerau.

În mãsura în care legile interziceau numirea directã, se foloseau mijloace de mascare mai mult sau mai puţin transparente, iar spectatorii nu aveau decît să ghicească modelele…

Aristofan a fost maestrul incontestabil al „Comediei vechi ateniene”, strălucitor în satira politică şi socială, utilizînd caricatura, bufoneria şi burlescul într-o manieră  inegalabilă, deloc subjugată de reguli.

Credea în vechii eroi, în vechile instituţii şi obiceiuri ale Atenei şi, de aceea, a atacat în piesele lui demagogia politică, afaceriştii de război, impostorii, chiţibuşarii.

Creon – demagogul, Socrate – sofistul critic şi Euripide – sentimentalul au fost ţintele preferate ale ironiei lui Aristofan, apărător al vechilor valori, conservator pînă la a deveni reacţionar în apărarea a ceea ce considera a fi just şi adevărat.

Ideea păcii necesare, pace pe care o tot aşteptau oamenii săraci din Atena, apare cu recurenţă în opera dramatică a lui Aristofan. Trei dintre comediile sale sunt exclusiv consacrate pacii: „Aharnienii”, „Pacea” şi „Lisistrata”, puse în scenã, respectiv în anii 426 sau 425, 421 si 411 î.H.

Cele trei comedii de mai sus şi „Cavalerii”, „Norii”, „Viespile”, „Păsările”, „Broaştele”, „Adunarea femeilor”, „Plutus” şi „Thesmophoriile” sunt textele care s-au păstrat pînă în ziua de azi din creaţia lui Aristofan.

Marea epocă a „Comediei vechi” se încheie cu Aristofan. Îi va lua locul “comedia nouă” care restrînge atenţia la cazuri de viaţă familială şi personală, Menandru fiind cel mai cunoscut autor de astfel de comedii.

Sanda Socoliuc

12 Responses to “Aristofan”

Leave a Reply