”Maldoror – biografia sentimentală a unui criminal în serie” propune un dialog teatral între personajul Contelui de Lautréamont, din opera poetică ”Les Chants de Maldoror”, şi un altul inspirat din realitatea contemporană românească, Tânărul.  

Interferenţele între universul liric al lui Lautréamont şi lumea Tânărului se stabilesc având drept punct central fascinaţia exercitată de experimentarea răului; autoarea scenariului constată relativizarea tot mai acentuată a limitei dintre bine şi rău, dizolvarea reperelor care le separă şi care generează în cultura europeană modernă, ca şi pentru cea contemporană, apariţia unor prezenţe imaginare în căror serie luciferica se înscrie şi Maldoror.

În spectacolul ”Maldoror…”, Ilinca Stihi construieşte o continuitate între confuzia disperată a Tânărului, atras de un experimentalism al ororii fără nici o măsură în ordine morală, şi plăcerea, distilată pană la cea mai pură esenţă, încercată de Maldoror atunci făptuieşte, cu delicii, gama întreagă a bestialitătii. Vocile reunite ale celor două personaje realizează transferul temei din realitatea poetică a secolului al XIX-lea în cea a lumii de astăzi.     Crenguta Manea

“Prix Marulic” – manifestarea desfăşurată timp de şapte zile în oraşul Hvar de pe insula cu acelaşi nume, din Croaţia, este dedicată atât emisiunilor şi documentarelor radio, cât şi spectacolelor radiofonice (”fiction”), dezvoltând la această secţiune un profil inedit consacrat interpretării contemporane a operelor clasice. Ediţia 2010 (festivalul se desfăşoară de 14 ani) a inclus circa 70 de producţii din 22 de ţări din întreaga lume. Creaţia Ilincăi Stihi a avut doar cu un vot mai puţin faţă de spectacolul clasat pe primul loc – “Crimă şi pedeapsă”, după Dostoievski (Suedia). Premiul al III-lea a revenit unei producţii BBC: “Jurnalul unui opioman”.

***

Senatul UNITER, în şedinţa din data de 8.03.2010, pe baza propunerilor primite din partea teatrelor şi a propunerilor membrilor Senatului a decis să acorde

Premiul special pentru muzică de teatru Domnului George Marcu

(regizor muzical în cadrul redacţiei Teatru a Radiodifuziunii Române).

GEORGE MARCU

 

 

 

 

Născut – 26 aprilie 1950 în Bucureşti.

Absolvent în anul 1977 al Conservatoruluidin Bucureşti, Facultatea Pedagogie-Compoziţie muzicală – Muzicologie.

Până în anul 1981 profesor de muzică în municipiul Călăraşi.

Din anul 1981 colaborator permanent al Radiodifuziunii, redacţia Teatru radiofonic unde realizează muzica şi ilustraţia muzicală pentru numeroase scenarii radiofonice. De asemenea realizează o serie de emisiuni de educaţie muzicală pentru copii, colaborează la emisiuni de divertisment şi emisiuni culturale.

În anul 1982 debutează în muzica de scenă la Teatrul de Comedie în spectacolul “Procesul” de Suhovo Kobîlin în regia marelui regizor György Harag.

De atunci şi până în prezent este autorul muzicii originale sau ilustraţiei muzicale pentru zeci de spectacole de teatru din Bucureşti şi din ţară.

A colaborat cu numeroşi regizori de teatru: Alexandru Tocilescu, Alexander Hausvater, Dominic Dembinski, Adrian Lupu, Cornel Todea, Constantin Dicu, Eugen Tudoran, Felix Alexa, Alexa Visarion, Cristian Munteanu, Dinu Cernescu, Alexandru Darie, Laurian Oniga, Claudiu Goga, Mihai Lungeanu, Ion Lucian, Alexandru Repan, Constantin Dinischiotu, Attila Vizauer.

Adept al muzicii live în spectacolul de teatru a colaborat la numeroase spectacole muzicale fiind şi autorul versurilor cântecelor sale.

A fost profesor de impostaţie vocală pentru actori şi de istoria muzici pentru regie la Facultatea de Teatru şi Film “Hyperion” din Bucureşti.

În prezent este regizor muzical în cadrul redacţiei Teatru a Radiodifuziunii Române, unde a fost angajat abia în anul 1990 din cauza dosarului personal.

Face parte dintr-o familie macedoneni şi se mândreşte cu asta. Tatăl, Marcu Marcos născut în Macedonia grecească, sat Zagoriceni, iar mama, Marcu Miliţa, născută în Galicinik, în actuala Republică Macedonia.

Are un fiu, Marcu Andrei, de care este mândru.

Şi se mai mândreşte cu ceva: este vorbitor al unei limbi superbe, universale şi anume limbajul muzical – MUZICA.

***

 

 

Emisiunea Declaraţii de iubire. Invitat: Cristian Munteanu. Realizator: Magda Duţu. Regia tehnică şi muzicală: Luiza Mateescu. Înregistrare din 2003. Durata: 36’55’.

Ascultă aici Declaraţii de iubire – Cristian Munteanu

 

     

Cristian Munteanu

Eu am o părere extraordinară despre teatrul radiofonic. Este cel mai rafinat teatru. Regizorul este ca un dirijor, el trebuie sa facă o orchestraţie. Eu cred că m-am îndrăgostit de teatrul radiofonic făcându-l. Unul dintre principiile de bază este literatura specifică. Patru ani mi s-a luat această şansă. Visam că fac teatru radiofonic. A domni numai o atmosferă de înţelegere, asta nu înseamnă emulaţie. Dimpotrivă. Dar nu rivalităţi. A dori ca acela de lângă mine să dispară, să nu-şi mai facă meseria – asta n-o mai înţeleg. Trebuie să existe şi aici un fair play, şi nu neapărat în culise, ci o luptă cinstită pe ce facem. Cred că am ajuns în sfârşit la înţelepciunea să nu mai urăsc pe nimeni, să nu am partipris-uri. Noi judecăm oamenii, noi cerem poate prea mult de la semenii noştri, mai ales de la prieteni şi nu înţelegem că un om este un om, cu calităţile şi cu defectele lui. Mă tem de Dumnezeu. Atât.

  Cristian Munteanu

***

Profil teatral Ion Vova. Emisiune realizată de Sanda Diaconescu. Invitat: Radu Beligan. Regia muzicală: Nicolae Neagoe. Data difuzării:  11 iulie 1994. Durata: 84′40”.

 Ascultă aici Profil teatral – Ion Vova

 

Prieteni de-o viaţă: Ion Vova, Radu Zaharescu, Horia Şerbănescu, Radu Beligan

 

***

Gheorghe Dinică sau farmecul naturaleţii

Născut în ziua de Crăciun a anului 1933, la Bucureşti dar declarat la 1 ianuarie 1934, Gheorghe Dinică a avut o copilărie marcată de anii războiului, când la bombardamentul din 1944, a rămas singur, regăsindu-şi părinţii mai târziu, într-un sat din Argeş, unde se refugiaseră de urgia vremurilor. Crescut în cartierul Giuleşti, marele actor mărturisea fără strop de ostentaţie: „Am fost un copil liber, năzdrăvan, curios, mai degrabă crescut de stradă şi de prieteni decât de familie dar sufletul şi mintea mea de copil au memorat doar farmecul străzii şi al jocurilor de puştani. Nici nu mai ştiu câte roluri am jucat cu trupa de amatori, zeci de personaje…

Primul meu rol a fost cu o trupă de amatori de la Poştă, iar eu interpretam rolul Locotenentului Stamatescu din piesa Titanic vals de Tudor Muşatescu. Eram pe scenă şi parcă visam. Nici nu ştiam ce se întamplă cu mine. La un moment dat, m-au trezit nişte aplauze din sală.

Acelea au fost primele aplauze din viaţa mea. M-am suit pe scenă şi parcă eram acolo de când lumea.”

Remarcat de Dina Cocea, la 23 de ani intră la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti (clasa Dinei Cocea), pe care îl absolvă în 1961 cu spectacolul Inspectorul de poliţie de J. B. Priestley, în care juca rolul Inspectorului Goole. Între 1961 – 1967 joacă la Teatrul de Comedie din Bucureşti. După roluri în spectacolele Celebrul 702 (regia: Moni Ghelerter) şi Centrul înaintaş a murit în zori de A. Cuzzani, este distribuit de Lucian Giurchescu în Šveik în al doilea război mondial de Bertolt Brecht (1962), pentru ca în stagiunea următoare să apară în Umbra de E. Svarţ, în regia lui David Esrig. În acelaşi an joacă în Casa inimilor sfărâmate de G. B. Shaw iar în 1964, în spectacolul lui Lucian Giurchescu devenit repede memorabil,  cu Rinocerii de Eugen Ionescu, jucat cu mare succes şi la Paris, în care Gheorghe Dinică îi avea ca parteneri pe Ion Lucian şi Radu Beligan. Tot în 1964 joacă la Teatrul de Comedie în Somnoroasa aventură de Teodor Mazilu, în regia lui David Esrig. Va fi distribuit în piese scurte de Mazilu la Radio, Gangsterul (1967) şi Amorul unui subaltern (1970), mici bijuterii de gen în care Gh. Dinică rămâne inconfundabil. La Comedie, apare în Troilus şi Cresida de Shakespeare (regia: David Esrig, 1965), Capul de răţoi de G. Ciprian (regia: David Esrig, 1966), Opinia publică de Aurel Baranga, în regia autorului (1967), Sfântul de Eugen Barbu (1968), pentru ca în 1968 să interpreteze rolul titular din Nepotul lui Rameau de Denis Diderot, adaptare scenică de Gellu Naum, la Teatrul „Bulandra” din Bucureşti, în regia lui David Esrig, unul dintre marile spectacole ale deceniului al şaptelea, în care îl avea ca partener pe Marin Moraru (Diderot). Premiera spectacolului a avut loc în 12 mai 1968 dar cu doi ani înainte, adaptarea după textul clasic fusese montată la Teatrul Naţional Radiofonic, în regia lui Mihai Pascal, fapt, poate, mai puţin ştiut. La teatrul la microfon Gheorghe Dinică juca în compania lui Fory Etterle. Târziu, în anii 2000, spectacolul de la „Bulandra” a fost refăcut la Radio, la iniţiativa UNITER. Dar şi prima variantă radiofonică merită toate superlativele.

În 1969, Gh. Dinică, devenit actor al Teatrului „Bulandra”, este distribuit de Liviu Ciulei în Moartea lui Danton de Georg Büchner, unde interpretează rolul Robespierre.

 

Gheorghe Dinică şi Dorel Vişan la lansarea volumului Căutător de destine. Puşa Roth în dialog cu Dorel Vişan (Editura Ars Longa, col. „Summa cum laude”, 2008), Casa Capşa, Bucureşti, 8 aprilie 2009. Foto: Alex Tudor, Agerpres

Din 1972, este actor al Teatrului Naţional din Bucureşti, devenind Societar de Onoare în 2002, în timpul directoratului lui Dinu Săraru. Dintre creaţiile extraordinare de pe scena Naţionalului nu ar putea lipsi, într-o enumerare sumară, Odoacru din Romulus cel Mare de Dürrenmatt, în regia Sandei Manu, cu Radu Beligan în rolul titular (1977), Gaiţele de Alexandru Kiriţescu, regia: Horea Popescu (1978), O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale, regia: Radu Beligan (1979), Aşteptându-l pe Godot de Samuel Beckett, regia: Grigore Gonţa (1980), Ploşniţa de Vladimir Maiakovski, (1982), Cine are nevoie de teatru? de Timberlake Wertenbaker, regia: Andrei Şerban (1990), Noaptea regilor de William Shakespeare, regia: Andrei Şerban (1991), O noapte furtunoasă de I. L. Caragiale, regia: Mihai Măniuţiu (1997), Azilul de noapte de Maxim Gorki, regia: Ion Cojar (1998), Cotletele de Bertrand Blier, regia regia: Gelu Colceag (1998), Numele trandafirului, adaptare după Umberto Eco, regia: Grigore Gonţa (1999), Take, Ianke şi Cadâr de V. I. Popa, regia: Grigore Gonţa (2001), Ultima oră de Mihail Sebastian, regia: Anca Ovanez Doroşenco (2003).

Marin Moraru, Radu Beligan, Gheorghe Dinică în Take, Ianke şi Cadâr de V. I. Popa (2001)

Artist de un talent cuceritor, cu un zâmbet care trăda mereu o sinceritate rară, o poftă de viaţă pe care ştia să o exprime ca nimeni altul, Gheorghe Dinică s-a impus atât pe scenă cât şi în film printr-o excepţională vocaţie portretistică, făcând din fiecare personaj un tip memorabil. A fost de-ajuns în multe cazuri o singură replică pentru a-l înscrie definitiv în memoria publicului, un singur cadru, o secvenţă care să transforme personajul interpretat într-un tip antologic. Gheorghe Dinică a fost (cât de amar sună acum verbul la timpul trecut) pe rând – dacă nu e banal să o spunem – fiecare dintre personajele sale, în care a ştiut să găsească mereu, cu naturaleţe, proporţia exactă, ideală pentru a le caracteriza şi a le impune. O filmografie de aproximativ 70 de titluri a contribuit din plin la popularitatea de care se bucură Gheorghe Dinică, celebru pentru personaje aşa-zis „negative”, tipuri universale de fapt cărora le-a dat o consistenţă aparte prin naturaleţea şi fineţea detaliului psihologic.

 

Gheorghe Dinică în rolul Pavel Puiuţ din filmul Filantropica, regia:  Nae Caranfil (2002)

A debutat în cinematografie în Străinul (1963), urmând apoi o serie lungă de filme în care simpla sa apariţie în distribuţie devenea o marcă de valoare: Columna (trădătorul Bastus, 1968), Prea mic pentru un război atât de mare (1969), Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte (1971), Felix şi Otilia (avocatul Stănică Raţiu; 1971), Bariera (1972), Cu mâinile curate (Lăscărică; 1972), Explozia (1972), Dincolo de nisipuri (1973), Ilustrate cu flori de câmp (1974), Filip cel bun (1974), Fraţii Jderi (1974), Zidul (1974), Nu filmăm să ne amuzăm (1974), Un comisar acuză (comisarul Paraipan; 1974), Evadarea (1975), Mastodontul (1975),  Prin cenuşa imperiului (Diplomatul; 1975), Cuibul salamandrelor (Gheorghe Oprişan zis Gică Salamandra; 1976), Marele singuratic (1976), Osânda (Jandarmul Ion; 1976), Premiera (1976), Trei zile şi trei nopţi (1976), Acţiunea „Autobuzul” (1977), Doctorul Poenaru (1977), Trepte spre cer (1977), Drumuri în cumpănă (1978), Revanşa, Bietul Ioanide (Comisarul Paraipan; 1978), Ultima noapte de dragoste (1979),  Concurs (1982), De ce trag clopotele, Mitică? (Nae Girimea; 1982), Întunericul alb (1982), Pe malul stâng al Dunării albastre (1983), Râdeţi ca în viaţă (1983), Secretul lui Bachus (Gheorghe Cercel; 1983), Un petic de cer (1983), O lumină la etajul zece (1984), Zbor periculos (1984), Vară sentimentală (1985), Cuibul de viespi (1986), Momentul adevărului (1987), Lacrima cerului (1987), Casa din vis (1991), Divorţ din dragoste (1991), Cel mai iubit dintre pământeni (Şeful Securităţii; 1992), Liceenii în alertă (1992), Patul conjugal (Vasile Potop; 1992), Priveşte înainte cu mânie (1992), Balkans, Balkans (1993), Oglinda – începutul adevărului (Ministrul Mihai Antonescu; 1993), Această lehamite (1993), Chira Chiralina (1993), Crucea de piatră – ultimul bordel (tovarăşul Mache Puzderie; 1993), Craii de Curtea veche (1995), Terente – regele bălţilor (1995), Faimosul Paparazzo (1999), Manipularea (2000), Patul lui Procust (Nae Gheorghidiu, 2001), Război în bucătărie (2001), După-amiaza unui torţionar (Franţ Ţandără; 2001), Filantropica (Pavel Puiuţ; 2002), Turnul din Pisa (2002), Examen (Dumitraşcu; 2003) Dulcea saună a morţii (Lama; 2003), Orient Express (Costache; 2004), Ticăloşii (2007).

Costin Tuchilă

 

Gheorghe Dinică şi Sergiu Nicolaescu în filmul Orient Express (2004)

 

Leave a Reply

Name (required)

Email (required) (not shown)

Website