Farmec neegalat: Radu Beligan
Teatrul înseamnă comunicare, întâlnire, la fel cum şi viaţa semnifică tot întâlnire şi comunicare… Orice întâlnire cu maestrul Radu Beligan reprezintă un adevărat noroc al destinului, fie că îi eşti coleg de scenă, regizor, spectator, partener de lucru sau simplu om ce vine în contact cu spiritul său sclipitor, ironic şi autoironic, de o fineţe ireproşabilă şi de un farmec neegalat…
Talentul său nealterat de timp, ba parcă îmbogăţit continuu prin elemente ce-i vin din interior, îi determină bucuria de a trăi, cu aceeaşi intensitate, emoţia scenei, dorinţa de a juca, de a fi pe scândura teatrului, de a se dărui publicului, de a face un benefic schimb de energii cu partenerii şi, în egală măsură, cu spectatorii…
La împlinirea a 91 de ani, aplauzele noastre se îndreaptă cu aceeaşi dragoste spre maestru: pentru consecvenţa şi nobleţea prezenţei sale scenice, pentru forţa sa de mare actor, pentru bogăţia de stări, de gânduri şi de situaţii întruchipate de-a lungul carierei sale – un destin teatral variat şi armonios, pe care i-l dorim cât mai lung şi cât mai împlinit!
La mulţi ani, maestre Radu Beligan!
Domnica Ţundrea
Emisiunea Actori în recital – Radu Beligan. Realizator: Domnica Ţundrea. Durata: 51′26”.
Ascultă aici Actori in recital – Radu Beligan
***
DISCURS ÎNTR-UN CIORAP
dramatizare de Puşa Roth după volumul Confidenţe fictive de Nina Cassian. Interpretează: Ruxandra Sireteanu
Trăirea pasională cenzurată de luciditate, vulnerabilitatea sentimentului, o sensibilitate refugiată adesea în joc şi fantezie, anxietatea, absurdul, viziunea sarcastică exprimată uneori în forme suprarealiste caracterizează poezia Ninei Cassian (n. 27 ianuarie 1924, Galaţi), scriitoare stabilită din 1985 la New York. Un avangardism moderat poate fi identificat în poemele din volumul de debut La scara 1/1 (1947); în altele, Disciplina harfei (1964), Sângele (1967), Ambitus (1969), trăirea intelectuală devine prevalentă, potenţând sentimentul dar fără a ajunge la un livresc excesiv. Loto-poeme (1972), dedicate copiilor, sunt un exerciţiu lingvistic şi imaginar. Poeta inventează cuvinte, cultivând nonsensul şi caricaturalul, cu un rezultat încântător.
Nina Cassian
Starea poetică este în mod esenţial una muzicală, capacitatea asociativă excepţională conducând-o la inventarea unei limbi personale, vis al tuturor poeţilor: limba spargă, în care combină cuvinte cu sonoritate românească, obţinând efecte poetice noi. Volumul de debut al Ninei Cassian, La scara 1/1 era într-o măsură, relevant pentru noua dimensiune interioară a sensibilităţii pe care o aduceau autorii din „generaţia războiului”. Titlul sugerează o oarecare doză de insurgenţă – ori numai „programul”: la scara 1/1, adică a vedea şi a transcrie poetic totul în mărime naturală, necontrafăcând ideatic nici sentimentul, dezgustul insinuat discret, cu falsă cochetărie („Noroc că mai iubesc. Rece sunt. / Domnul cu părul de spumă şi bunica neagră / îmi trimit cărţi de vizită pătate cu unt / Pentru balul Măriei-Sale, Vârsta cea acră. // Umblu-n baston, Am mâini mici de lină. / Ce mai face Poezia, nepoata voastră ? / Plouă cu galben din lampă. N-am la-ndemână / Decât umbrela pentru o ploaie albastră.”), nici umbra lui himerică, de la speculaţia folclorică (Făt-Frumos miriapodul) la halucinaţie (Halucinaţie intenţionată, Cum a ars vestitul castel Nevermore). „În mărime naturală”, şi totuşi prea puţină naturaleţe e de găsit în poeziile Ninei Cassian în această fază. Textele sale par aranjamente compuse de o mână îndemânatică din petale de flori naturale. Expuse în boluri de sticlă, scăldate de un soare „torenţial”, aceste ciudate organisme vegetale vorbesc încă de armonia naturii. Moderat himerică, poezia Ninei Cassian anunţă de pe acum preferinţa pentru ludic, împlinită într-un volum ca Loto-poeme (1972), dar existentă în diferite proporţii şi în altele. S-a vorbit mult şi îndeajuns de superficial de acest aspect. Ludicul este aici un pretext pentru figurarea sentimentelor într-o manieră uşor aleatorie, pentru imaginea de factură generic-suprarealistă, îmblânzită de o fantezie care, pornită din autenticitatea trăirii senzoriale, sfârşeşte artificial. Surâzător întristată de dispariţia plăsmuirii himerice – „floarea neagră” a imaginaţiei –, ea proclamă, schimbând tonul, lumea pe dos: „Cunoaşteţi animale-albastre / şi negre flori? Aţi observat / să umble incisivii singuri / după mâncare-n lung şi-n lat? // Văzut-aţi calendare care / îşi smulg Duminica de frică? /Aţi cunoscut un trup magnific / de saltimbanc numit Costică? // Poate-or fi fost. Iar dacă zbor, dând doar o leacă din picior / (un fel de-adio sugerînd) / – e că flori negre nu mai sînt, / nici animale-albastre nu-s. // Şi, plin de silă, curg în sus.” Dar în artificiu se mai vede urma vie a sentimentului. Viziunea halucinantă din primul volum afirma acelaşi lucru (Cum a ars…). În La scara 1/1, tentaţia lucidă este evidentă în surprinzătoarea piruetă a limbajului. La capătul unui vers aparent plat „explodează” un verb complet neaşteptat, din registrul colocvial, iar apoi imaginea se dezvoltă „logic” dacă luăm în consideraţie conotaţia respectivului cuvânt: „Mă uit cum drumurile mele se gudură, / Ţinute de hăţuri, cu botul albit.” (Pe curând, s.n.). Simplitatea – trucul simplităţii, de fapt – are o culoare personală în poezia Ninei Cassian. Este acea simplitate a gestului cotidian („sărbătoare zilnică”), gest al purităţii repetate, cu fiecare zi mai adevărată, cu fiecare zi cucerind un teritoriu distinct, la care eul liric ajunge pe nesperate şi inedite căi vizionare: „Voi scoate o antologie a mişcărilor mâinii / (Mâna ta e rece ca o furculiţă) / Strânge cu făraşul tot ce mai rămâne: / Ochiul tău de baltă, gura ta pestriţă.” (Iubitul cel prost). Pe căi vizionare, răspândind însă o bucurie de a comunica, pare-se, structurală poetei. Este o formă abstractă de bucurie, un sentiment mai degrabă retractil decât exprimat tranşant; o stare, până la urmă, pătrunzând adânc în nervurile textului, regăsind acolo suava melancolie „protectoare”. Surâs în mişcare dar şi încercare a sensibilităţii de a se apăra – prin sustragere – de agresiunea locurilor comune, a stupidităţii, a falsului ce proliferează, de la planul senzorial la cel estetic („Dar terminaţi odată cu-aceste blânde cântece / Viclene şi cleioase, de neîndurat.”).
Eros încordând arcul, marmură după un original de Lisipo, 123 cm, Musei Capitolini, Roma
După volumele din deceniul al şaselea, Nina Cassian aduce în poezia erotică o reflexivitate originală, prin amestecul de senzorialitate şi intelectualism. Este o combinaţie în cadrul căreia componentele se reliefează reciproc. Farmecul acestei poezii, de departe cea mai profundă lirică de dragoste scrisă în ultimele decenii, nu e dat aşadar numai de intensitatea trăirii senzoriale, de pasiunea devenind prin substanţializare principiu ordonator al universului, cum nu e dat în exclusivitate nici de speculaţia intelectuală. Ca la poeţii renascentişti, iubirea este profund spiritualizată, mai puţin sensul platonician. E o mutaţie în consens, o altă vârstă lirică, ceea ce reprezintă reformularea raportului fundamental dintre om şi univers. Egocentrismul poetului modern se revarsă spectaculos. Umilitatea, evlavia au dispărut. Pentru el principiul filosofic tutelar, structură a unei gândiri colective, ideea „obiectivă” în spiritul – strict – al căreia se rezolvă personalitatea subiectului, s-a dizolvat în orgoliul pătrunzător al sinelui. Nu individul există în raport cu divinitatea la care accede – prin ea cu cosmosul –, cosmosul este o funcţie a individului. Mutaţia e cu atât mai evidentă în relaţia erotică. Fiinţa se gândeşte pe sine prin eros şi reformulează universul după măsura propriului destin. Completând într-un fel universul liric, proza Ninei Cassian este o lungă confesiune la persoana întâi, scrisă în tonul unei sincerităţi „reci”, o proză de introspecţie şi autoanaliză, în care rememorarea trăirilor, tribulaţiile erotice, anotimpurile vieţii, cenzura aşezată de inteligenţa care refuză excesul, melancolia sunt temele predilecte. Apar şi aici motive binecunoscute din poezia Ninei Cassian: marea, florile, vântul, măştile, oglinda etc.
După Confidenţe fictive (1976), Puşa Roth a realizat un scenariu radiofonic cu o compoziţie unitară, creând legăturile necesare care asigură continuitate dramatică între texte şi fragmente de texte din volum. Este o admirabilă confesiune despre aspiraţiile la vârste diferite, imperfecţiune şi efortul de a-ţi asuma lucid propriile gesturi şi trăiri.
Discurs într-un ciorap este un text ideal pentru un recital actoricesc complex, de mare dificultate. Cu o largă paletă expresivă, intrând abil şi eficient în acest joc studiat, Ruxandra Sireteanu face aici un rol excepţional, în regia artistică a lui Vasile Manta, cu muzică originală de George Marcu. Regia de studio: Janina Dicu. Regia tehnică: Mihnea Chelaru.
Costin Tuchilă
Făcând parte dintr-un lung şir de dramatizări extrem de reuşite, realizate de Puşa Roth, această premieră absolută a fost difuzată sub genericul Spectacolele serii la Radio România Cultural, duminică, 26 august 2007, la ora 19.00. Durata: 53′07”.
Ascultă aici Discurs într-un ciorap
