In memoriam Gheorghe Dinică

Marţi 10 noiembrie 2009, la ora 13,00, s-a stins din viaţă la Spitalul de Urgenţă din Bucureşti actorul Gheorghe Dinică, în vârstă de 75 de ani. Artist de un talent cuceritor, cu un zâmbet care trăda mereu o sinceritate rară, o poftă de viaţă pe care ştia să o exprime ca nimeni altul, Gheorghe Dinică s-a impus atât pe scenă cât şi în film printr-o excepţională vocaţie portretistică, făcând din fiecare personaj un tip memorabil. A fost de-ajuns în multe cazuri o singură replică pentru a-l înscrie definitiv în memoria publicului, un singur cadru, o secvenţă care să transforme personajul interpretat într-un tip antologic. Gheorghe Dinică a fost (cât de amar sună acum verbul la timpul trecut) pe rând – dacă nu e banal să o spunem – fiecare dintre personajele sale, în care a ştiut să găsească mereu, cu naturaleţe, proporţia exactă, ideală pentru a le caracteriza şi a le impune.

Teatrul Naţional Radiofonic îi datorează câteva înregistrări preţioase aflate în Fonoteca de Aur, unele dintre ele marcând momente de referinţă ale teatrului româneasc din ultimii 50 de ani.

În luna noiembrie l-aţi putut asculta pe Gheorghe Dinică pe acest site în schiţa Căldură mare de I. L. Caragiale, alături de Marin Moraru, veritabilă capodoperă de artă interpretativă, în regia lui Ion Vova (1971; Momente şi schiţe, v. Programul lunii octombrie 2009 şi Spectacolele lunii octombrie).

***

ANIVERSĂRI

Centenar Eugène Ionesco

Joi 26 noiembrie 2009, s-au împlinit 100 de ani de la naşterea lui Eugen Ionescu (Eugène Ionesco), dramaturg, prozator, eseist care a marcat în mod esenţial teatrul din a doua jumătate a secolului al XX-lea, fiind considerat drept creatorul teatrului absurdului, în variantă modernă. Din spirit nonconformist, autorul născut la Slatina în 26 noiembrie 1909 (13 noiembrie pe stil vechi) îşi declara ca an al naşterii 1912. „Putem fi, oare, fiecare dintre noi, schimbaţi unul cu altul, ori suntem de neînlocuit?”, se întreba Eugen Ionescu, a cărui operă devenită rapid celebră a produs un şoc de proporţii la mijlocul veacului trecut.

Astăzi, putem considera cu atât mai mult că Eugen Ionescu a devenit un scriitor clasicizat. Aşa cum spunea în interviul din 1956, autorul Rinocerilor nu vedea nici o prăpastie între avangardă şi tradiţie, între modernism şi clasicitate, viziunea modernă fiind o redescoperire şi o reaşezare, din punct de vedere al expresiei, a unor arhetipuri. În cazul particular al lui Eugen Ionescu, care, spre deosebire de alţi scriitori contemporani, şi-a exprimat în repetate rânduri opiniile teoretice şi chiar a explicat mecanismul teatrului său, această redescoperire a devenit evidentă.

Amănunte în pagina Colecţii, unde  puteţi asculta emisiunea din seria Clasicii dramaturgiei universale, Eugen Ionescu – ieri şi azi. Realizatori: Puşa Roth şi Costin Tuchilă.

Nina Cassian – 85

Vineri 27 noiembrie 2009, poeta Nina Cassian împlineşte vârsta de 85 de ani. Debutând imediat după cel de-al doilea război mondial, lirica Ninei Cassian din primele volume este relevantă pentru noua dimensiune interioară a sensibilităţii pe care o aduceau autorii din această – exact numită – „generaţie a războiului”.

Poetă, prozatoare, autoare de cărţi pentru copii, compozitoare, Nina Cassian este o personalitate fascinantă prin intelectualitatea cu totul aparte dar şi prin resursele stilistice aproape inepuizabile pe care le-a dovedit odată cu fiecare volum.

Vă invităm să ascultaţi, în pagina Colecţii, Discurs într-un ciorap, dramatizare de Puşa Roth după volumul Confidenţe fictive de Nina Cassian. Interpretează: Ruxandra Sireteanu.

La mulţi ani, doamnă Nina Cassian!

* * *

NOIEMBRIE 2009

În luna noiembrie 2009, alegerea noastră în privinţa dramaturgiei clasice a fost I. L. Caragiale. Dintre dramaturgii contemporani, ne-am oprit la D. R. Popescu.  Mari actori: Mircea Albulescu. Regizori: Cristian Munteanu.

Prezentarea generală din pagina Despre

Ca şi primul repertoriu, odată cu lansarea acestui portal în 14 septembrie, Programul lunii noiembrie 2009 vă oferă portrete a doi dramaturgi români din epoci complet diferite, fără încercarea vreunei apropieri de o natură sau alta, dar observând că drumul de la Caragiale la contemporanii noştri, oricât diferenţe de concepţie artistică şi desigur de viziune stilistică ar exista, nu este chiar atât de lung. Ne-am oprit la unul dintre marii scriitori contemporani, Dumitru Radu Popescu, sperând că piesele incluse alcătuiesc un portret teatral-radiofonic convingător al operei sale dramatice atât de bogate.

Nu numai pentru că recent l-am sărbătorit cu ocazia împlinirii a 75 de ani, dedicăm această lună marelui actor Mircea Albulescu, pe care îl veţi asculta în spectacole diferite, de la Oedip la Colona de Sofocle la Othello de Shakesperare, Hagi-Tudose de Barbu Ştefănescu Delavrancea şi Danton de Camil Petrescu sau la piese de dramaturgi contemporani, ori recitând Scrisoarea I de Mihai Eminescu.

Portretul regizoral Cristian Munteanu împlineşte, sperăm, profilul artistic al uneia dintre marile personalităţi care au marcat evoluţia teatrului radiofonic în ultimele decenii.

Cât despre opera lui Caragiale aşa cum este ea reprezentată la Teatrul Naţional Radiofonic, am optat pentru prima serie a comediilor caragialiene în viziunea regizorală a lui Sică Alexandrescu (1951 – 1952), pentru Momente şi schiţe în interpretări celebre, pentru Mofturi dar şi pentru drama Năpasta într-o interpetare antologică din 1964, cu Olga Tudorache şi Emil Botta, în regia lui Constantin Moruzan.

Reamintim structura acestui site audio. Programul fiecărei luni este conceput pe cinci zile, de la ora 0,00 la ora 12,00, repetându-se de la 12,00 la 24,00. Prima zi a lunii devine ziua a şasea, a doua zi, ziua a şaptea ş.a.m.d, oferindu-vă astfel posibilitatea de a alege ziua şi ora când doriţi să ascultaţi o piesă din programul afişat.

Pe fluxuri orare, programul lunii noiembrie 2009 este conceput astfel:

Orele 0,00 – 1,30 (respectiv 12,00 – 13,30): Comedii

1,30 – 3,00 (13,30 – 15,00): Dramaturgul clasic al lunii

3,00 – 4,30 (15,00 – 16,30): Dramaturgul contemporan

4,30 – 6,00 (16,30 – 18,00): Dramatizări

6,00 – 7,00 (18,00 – 19,00): Emisiuni din seria „Biografii, memorii”, „Biografia unei capodopere”

7,00 – 9,00 (19,00 – 21,00): Teatru pentru copii

9,00 – 10,30 (21,00 – 22,30): Mari actori

10,30 – 12,00 (22,30 – 24,00): Regizori.

Programul lunii NOIEMBRIE 2009

1, 6, 11, 16, 21, 26 noiembrie

a.m. / p.m.

00:00 Momente şi schiţe de I. L. Caragiale

01:30 O noapte furtunoasă de I. L. Caragiale

02:44 Boborul! de I. L. Caragiale

03:00 Aceşti îngeri trişti de D. R. Popescu

04:13 Răzbunarea lui Voltaire de G. Călinescu

04:30 Mantaua, dramatizare de Puşa Roth după nuvela lui N. V. Gogol

06:00 Biografia unei capodopere: O noapte furtunoasă de I. L. Caragiale. Realizator: Ion Cazaban

07:00 Aventurile lui Burattino, dramatizare de Mihnea Chelaru după romanul lui Aleksei Tolstoi • Cântecele din spectacol

08:05 Nastratin Hogea, dramatizare de Ştefan Tiţa după povestiri de Anton Pann

09:00 Oedip la Colona de Sofocle

10:10 Mozart şi Salieri de A. S. Puşkin

10:30 Orestia de Eschil

2, 7, 12, 17, 22, 27 noiembrie

a.m. / p.m.

00:00 La un pas de moarte de Ilf şi Petrov

00:35 O repetiţie moldovenească de Costache Caragiale

01:30 O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale

03:30 Baladă pentru nouă cerbi de D. R. Popescu

04:30 Moartea lui Ivan Ilici, dramatizare de Puşa Roth după nuvela lui L. N. Tolstoi

05:45 CFR de I. L. Caragiale

06:00 Biografia unei capodopere: O scrisoare pierdută. Realizator: Valentin Silvestru

07:00 Siegfried şi Kriemhilde, scenariu radiofonic de Sanda şi Vasile Socoliuc după epopeea germană Cântecul Nibelungilor (partea I)

08:00 Răzbunarea Krimhildei, scenariu radiofonic de Sanda şi Vasile Socoliuc după epopeea germană Cântecul Nibelungilor (partea a II-a)

09:00 Hagi-Tudose de Barbu Ştefănescu Delavrancea

10:30 Ciocârlia de Jean Anouilh

3, 8, 13, 18, 23, 28 noiembrie

a.m. / p.m.

00:00 Mofturi de I. L. Caragiale

01:30 Năpasta de I. L. Caragiale

02:45 Microrecital poetic Emil Botta (Eminescu, Arghezi, Blaga)

03:00 Muntele de D. R. Popescu

04:15 Telegrame de I. L. Caragiale

04:30 Zorba grecul, dramatizare de Rodica Mandache după romanul lui Nikos Kazantzakis

06:00 Procesul Caragiale – Caion (I). Scenariul, comentariul şi regia artistică: Romulus Vulpescu

07:00 Sânziana şi Pepelea de Vasile Alecsandri

08:00 Aventurile lui Cippolino, dramatizare de Dan Tărchilă după povestirea lui Gianni Rodari

08:55 Othello de William Shakespeare

11:08 Broaştele de Aristofan

4, 9, 14, 19, 24, 29 noiembrie

a.m. / p.m.

00:00 Praznicul ciubotarului de Thomas Dekker

01:30 D’ale carnavalului de I. L. Caragiale

02:45 Fragmente din proza jurnalistică a lui I. L. Caragiale

03:00 Robespierre şi regele de D. R. Popescu

04:30 Duios Anastasia trecea, dramatizare de Puşa Roth după nuvela lui D. R. Popescu

05:40 Scrisoarea I de Mihai Eminescu. Recită Mircea Albulescu

06:00 Procesul Caragiale – Caion (II). Scenariul, comentariul şi regia artistică: Romulus Vulpescu

07:00 Spaima zmeilor, scenariu radiofonic de Puşa Roth după un basm de Ioan Slavici

07:45 Limir-Împărat, scenariu radiofonic de Puşa Roth după un basm de Ioan Slavici

08:40 Mircea Albulescu vă spune o poveste: Merele fermecate, poveste din folclorul norvegian, prelucrare şi adaptare de Sanda şi Vasile Socoliuc

08:50 Albă ca zăpada, poveste muzicală de Puşa Roth şi Cristian Matei după basmul omonim de Fraţii Grimm

09:00 Danton, reconstituire dramatică de Camil Petrescu. Partea I: Invazia prusacă

09:55 Danton, reconstituire dramatică de Camil Petrescu. Partea a II-a: Singur împotriva duşmanilor

11:05 Danton, reconstituire dramatică de Camil Petrescu. Partea a III-a: În preajma ghilotinei

5, 10, 15, 20, 25, 30 noiembrie

a.m. / p.m.

00:00 Cel ce se pedepseşte singur de Terenţiu

01:00 Reforma de I. L. Caragiale

01:30 Conu Leonida faţă cu reacţiunea de I. L. Caragiale • Trei schiţe dramatizate de I. L. Caragiale: Arendaşul român, Lanţul slăbiciunilor, Tren de plăcere

02:30 Monopolul alcoolului de I. L. Caragiale

03:00 Anglia şi vărsatul de vânt de D. R. Popescu

04:30 Procesul de Franz Kafka

06:00 Procesul Caragiale – Caion (III). Scenariul, comentariul şi regia artistică: Romulus Vulpescu

07:00 Vrăjitorul din Oz, dramatizare de Silvia Kerim după romanul lui Frank Baum

08:30 Mircea Albulescu vă spune o poveste: Liliacul cel îngâmfat, poveste din folclorul sud-american, adaptare de Sanda şi Vasile Socoliuc

08:40 Neghiniţă de Barbu Ştefănescu Delavrancea

09:00 Ieri după Shakespeare sau Visul unui preşedinte de Puşa Roth

10:00 Faust de Goethe

Spectacolele lunii NOIEMBRIE 2009

Aceşti îngeri trişti de Dumitru Radu Popescu. Adaptare radiofonică de Romulus Guga. Regia artistică: Eugen Marcus şi Dan Puican. În distribuţie: Ion Fiscuteanu, Anca Neculce-Maximilian, Victor Ştrengaru, Maia Andrieş, Ştefan Sileanu, Mircea Chirvăsuţă, Alexandru Făgărăşanu. Regia muzicală: Mihai Roman. Regia tehnică: ing. Ion Mihăilescu. Prezintă: Călin Căliman. Înregistrare din 1970.

Albă ca zăpada, poveste muzicală de Puşa Roth şi Cristian Matei după basmul omonim de Fraţii Grimm. Interpretează: Delia Nartea, Mihai Dinvale, Ruxandra Sireteanu, Daniela Ioniţă, Cristian Iacob, Eugen Cristea, Bogdan Caragea. Realizatori: Dana Lupu, Janina Dicu, Mihnea Chelaru, Simona Vasiliu. Înregistrare din 2007.

Anglia şi vărsatul de vânt de Dumitru Radu Popescu. Regia artistică: Vasile Manta. În distribuţie: Cătălina Mustaţă, Mircea Albulescu, Virginia Mirea, Mihai Constantin, Monica Ghiuţă, Marius Rizea, Angela Ioan, Eugen Racoţi, Ion Siminie, Ion Arcudeanu. Redactor: Marina Spalas. Regia de montaj: Florina Verdeş şi Florin Bădic. Regia de studio: Janina Dicu. Muzica originală: Cristian Matei. Regia tehnică: Mihnea Chelaru. Producător: Vasile Manta. Înregistrare din 2006.

Aventurile lui Burattino, dramatizare de Mihnea Chelaru după romanul lui Aleksei Tolstoi. Traducere de Ion D. Goia. Regia artistică: Vasile Manta. În distribuţie: Alexandrina Halic, Eugen Cristea, Ioana Chelaru, Alexandru Georgescu, Petre Lupu, Marius Rizea, Delia Nartea, Genoveva Preda, Ion Arcudeanu, Ion Siminie, Eugen Racoţi, Mircea Constantinescu, Şerban Georgevici, Daniela Ioniţă, Violeta Berbiuc, Gelu Niţu, Aurelian Georgescu, Oltiţa Chirilă, Corina Dragomir. Muzica originală de Cristian Matei. Regia de montaj: Bogdan Golovei şi Robert Vasiliţă. Regia de studio: Janina Dicu. Regia muzicală: George Marcu. Regia tehnică: Mihnea Chelaru. Producător: Irina Soare. • Cântecele din spectacol: Cântecul motanului Basilio şi al vulpii Alice (Eugen Cristea, Ioana Chelaru), Cântecul lui Pierrot (Marius Rizea), Cântecul fetei cu părul azuriu (Delia Nartea), Cântecul lui Carabas (Alexandru Georgescu), Cântecul lui Burattino (Alexandrina Halic). Înregistrare din 2006.

Aventurile lui Cippolino, dramatizare de Dan Tărchilă după povestirea lui Gianni Rodari. Traducere de Irina Popescu. Regia artistică: Paul Stratilat. În distribuţie: Silvia Chicoş, George Groner, Ştefan Mihăilescu-Brăila, Ion Manu, Silviu Gurău, Nucu Păunescu, Elvira Petreanu, Tony Buiacici, Ioana Georgescu, Vasile Manta, Anca Bogdan, Cornel Vulpe, Paul Nadolschi. Muzică originală de Titi Acs. Regia muzicală: Mihai Roman. Înregistrare din 1961.

Baladă pentru nouă cerbi de D. R. Popescu. Adaptare radiofonică de George Marcu. Regia artistică: Titel Constantinescu. În distribuţie: Mircea Albulescu, Mitică Popescu, Valentin Uritescu, Boris Petrof, Mihai Mălaimare, Nicolae Pomoje, Alexandru Lungu, Răzvan Ionescu, Mihai Niculescu, Aurelian Georgescu, Tatiana Yekel, Rodica Sanda Ţuţuianu, Ruxandra Sireteanu, Ileana Şerban, Violeta Berbiuc, Nicolae Crişu. Regia de montaj: Iuliana Grumeza şi Florica Dănescu. Regia de studio: Rodica Leu. Regia tehnică: Vasile Manta. Înregistrare din 1983.

Boborul! de Ion Luca Caragiale. Interpretează Virgil Ogăşanu. Înregistrare din 2003.

Broaştele de Aristofan. Traducere de Eusebiu Camilar şi H. Mihăescu. Adaptare radiofonică de N. Al. Toscani. Regia artistică: Cristian Munteanu. În distribuţie: Toma Caragiu, Florian Pittiş, Ion Marinescu, Constantin Codrescu, Jean Reder, Dinu Dumitrescu, Fory Etterle, Ileana Stana Ionescu, Atena Demetriad, Radu Iţcuş, Vasile Lupu, Costel Constantin, Adrian Georgescu, Sorin Gheorghiu, Ion Ilie Ion, Paul Nadolschi, Cristian Fridlowski, Ion Ilie, Nicolae Crişu, Gheorghe Pufulete, Victor Marinescu, Ion Mîngheraş, Nicolae Simulescu. Consultant tehnic: Pitagora Enulescu. Regia de montaj: Veronica Ioniţă şi Genela Dincă. Regia de studio: Ion Prodan. Regia muzicală: Timuş Alexandrescu. Regia tehnică: Ion Mihăilescu. Înregistrare din 1976.

Cel ce se pedepseşte singur de Terenţiu. Traducere de Nicolae Teică. Adaptarea şi regia artistică: Cristian Munteanu. În distribuţie: Radu Beligan, Mircea Albulescu, Florian Pittiş, Geo Costiniu, Virgil Ogăşanu, Sanda Toma, Dana Dogaru, Mariana Buruiană, Ştefan Hagimă, Violeta Berbiuc. Regia de montaj: Pia Popescu şi Laura Niţă. Regia de studio: Ion Prodan. Regia muzicală: Timuş Alexandrescu. Regia tehnică: Vasile Manta. Înregistrare din 1986.

Ciocârlia de Jean Anouilh. Adaptare radiofonică de Ion Chelaru. Regia artistică: Cristian Munteanu. În distribuţie: Mirela Gorea, Gheorghe Cozorici, George Constantin, Mircea Anghelescu, Mihai Dinvale, Florian Pittiş, Ileana Predescu, Adina Popescu, Valeria Ogăşanu, Corado Negreanu, Mihai Stan Gelu Niţu, Valentin Uritescu, Tatiana Yekel, Ştefan Hagimă, Cicerone Ionescu, Boris Petrof. Regia de studio: Rodica Leu. Regia muzicală: Romeo Chelaru. Regia tehnică: Vasile Manta. Înregistrare din 1988.

CFR de I. L. Caragiale. Regia artistică: Sică Alexandrescu. În distribuţie: Costache Antoniu, Marcel Anghelescu, Radu Beligan, Ion Lucian. Înregistrare din 1952.

Conu Leonida faţă cu reacţiunea de I. L. Caragiale. Regia artistică: Sică Alexandrescu. În distribuţie: G. Timică, Sonia Cluceru, Eugenia Bame, Horia Şerbănescu • Trei schiţe dramatizate de I. L. Caragiale: Arendaşul român, Lanţul slăbiciunilor, Tren de plăcere. Regia artistică: Sică Alexandrescu. În distribuţie: Alexandru Giugaru, Sonia Cluceru, Niky Atanasiu, Marcel Anghelescu, Radu Beligan, G. Ciprian, Cella Dima, Ion Vova. Înregistrări din 1951.

D’ale carnavalului de I. L. Caragiale. Regia artistică: Sică Alexandrescu. În distribuţie: Niky Atanasiu, Grigore Vasiliu-Birlic, Radu Beligan, Marcel Anghelescu, Costache Antoniu, Carmen Stănescu, Cella Dima, Horia Şerbănescu. Regia de studio: Ion Vova. Regia tehnică: ing. George Buican. Înregistrare din 1951.

Danton, reconstituire dramatică de Camil Petrescu. Adaptare radiofonică de N. Al. Toscani. Regia artistică: Paul Stratilat. Partea I: Invazia prusacă. În distribuţie: Mircea Albulescu, Gheorghe Cozorici, Ion Caramitru, Ion Marinescu, Sorin Stratilat, Tanţi Cocea, Valeria Seciu, Ileana Stana Ionescu, Melania Cârje, Traian Stănescu, Nicolae Brancomir, Fory Etterle, Dumitru Dumitru, Cornel Elefterescu, Gheorghe Oprina, Sergiu Demetriad, Dumitru Mirea, Constantin Cristescu, Mihai Pruteanu, Marcel Laurenţiu, Ileana Şerban, Chiriţă Dumitrescu, Mircea Medianu, Nicolae Crişu, Nae Constantinescu, Geo Măicănescu, Pompiliu Rădulescu, Dan Chelaru. • Partea a II-a: Singur împotriva duşmanilor. În distribuţie: Mircea Albulescu, Gheorghe Cozorici, Ion Caramitru, Ion Marinescu, Fory Etterle, Tanţi Cocea, Melania Cârje, Mihai Dogaru, Paul Nadolschi, Tatiana Yekel, Sorin Stratilat, Adrian Georgescu, Napoleon Creţu. • Partea a III-a: În preajma ghilotinei. În distribuţie: Mircea Albulescu, Gheorghe Cozorici, Ion Caramitru, Ion Marinescu, Mihai Dogaru, Sorin Stratilat, Mihai Velcescu, Tatiana Yekel, Melania Cârje, Ovidiu Iuliu Moldovan, Fory Etterle, Corado Negreanu, Alfred Demetriu, Gheorghe Ghiţulescu, Paul Nadolschi, Eugen Petrescu, Constantin Dinulescu, Constantin Petrescu, Nae Constantinescu, Mircea Medianu, Nicolae Crişu, Geo Măicănescu, Ştefan Florescu, Pompiliu Rădulescu, Chiriţă Dumitrescu. Regia de studio: Constantin Botez. Regia muzicală: Romeo Chelaru. Regia tehnică: ing. Flavia Cosma. Înregistrare din 1972.

Duios Anastasia trecea, dramatizare de Puşa Roth după nuvela lui Dumitru Radu Popescu. Regia artistică: Cristian Munteanu. În distribuţie: Virginia Mirea, Mircea Albulescu, Alexandru Jitea, Oana Ştefănescu, Julieta Strâmbeanu, Ioana Chelaru, Ioana Calotă. Redactor: Costin Tuchilă. Regia de montaj: Dana Lupu. Regia de studio: Janina Dicu. Muzica originală şi regia muzicală: George Marcu. Efecte percuţie: Lucian Maxim. La vioară: Marian Grigore. Regia tehnică: Mihnea Chelaru şi Marilena Barabaş. Înregistrare din 2004.

Faust de Goethe. Traducere de Lucian Blaga. Adaptare radiofonică de Georgeta Răboj. Regia artistică: Cristian Munteanu. În distribuţie: Ştefan Iordache, Mircea Albulescu, Violeta Andrei, Florian Pittiş, Corado Negreanu, Marcel Iureş, Ioana Ciomârtan, Sibila Oancea, Ruxandra Sireteanu, Alexandrina Halic, Jeanine Stavarache, Constantin Fugaşin, Boris Petrof, Ion Anghel, Sorin Gheorghiu, Daniel Tomescu, N. Luchian Botez. Regia de studio: Rodica Leu. Regia muzicală: Timuş Alexandrescu. Regia tehnică: ing. Tatiana Andreicic. Înregistrare din 1985.

Fragmente din proza jurnalistică a lui I. L. Caragiale: Teatrul la ţară, Diverse: Un director de teatru, Antologie, Exemplu de stil. Interpretează Dan Condurache şi Virgil Ogăşanu. Prezintă: Costin Tuchilă. Înregistrări din 2002.

Hagi-Tudose de Barbu Ştefănescu Delavrancea. Adaptarea şi regia artistică: Leonard Popovici. În distribuţie: Mircea Albulescu, Stela Popescu, Dem Rădulescu, Eugenia Maci, Petre Lupu, Jeanine Stavarache, Florin Anton, Ica Matache, Paula Rădulescu, Ion Chelaru, Violeta Berbiuc, Nicolae Călugăriţa, Gheorghe Pufulete, Nicolae Crişu, Gheorghe Novac, Constantin Botez, Mihai Popovici. Regia de studio: Rodica Leu. Regia muzicală: Timuş Alexandrescu. Regia tehnică: Vasile Manta. Înregistrare din 1987.

Ieri după Shakespeare sau Visul unui preşedinte de Puşa Roth. Regia artistică: Mircea Albulescu. În distribuţie: Mircea Albulescu, Tamara Buciuceanu, Coca Bloos, Sanda Toma, Mihai Dinvale, Armand Calotă şi copiii: Andrei Ţârdea, Vlad Leaua, Andrei Bălaşa. Muzică originală de George Marcu. La vioară: Ştefan Marinache. La ţambal: Daniela Marinache. Redactor: Costin Tuchilă. Regia de montaj: Radu Verdeş. Regia de studio: Janina Dicu. Imagistica sonboră: Mihnea Chelaru. Producător: Domnica Ţundrea. Înregistrare din 2007.

La un pas de moarte, dramatizare după o schiţă de Ilf şi Petrov. Regia artistică: Mihai Pascal. În distribuţie: Ştefan Mihăilescu-Brăila, Marin Moraru, Florin Vasiliu, George Groner, Doina Şerban, Marius Pepino, Toma Caragiu, Dem Rădulescu, Dumitru Furdui, Carol Kron, Mihai Stoenescu. Regia muzicală: Marga Capitanovici. Regia tehnică: Ion Mihăilescu. Prezintă: Florian Potra. Înregistrare din 1966.

Liliacul cel îngâmfat, poveste din folclorul sud-american, traducere şi adaptare de Sanda şi Vasile Socoliuc. Interpretează: Mircea Albulescu. Înregistrare din 2008.

Limir-Împărat, scenariu radiofonic de Puşa Roth după un basm de Ioan Slavici. Regia artistică: Leonard Popovici. În distribuţie: Delia Nartea, Mihai Constantin, Ruxandra Sireteanu, Julieta Strambeanu, Lucia Maier, Simina Siminie, Irina Velcescu, Anne-Marie Ziegler, Marius Călugăriţa, Ion Siminie. Muzică originală de Cristian Matei. Regia de studio: Violeta Berbiuc. Regia de montaj: Dana Lupu. Regia tehnică şi muzicală: Mihnea Chelaru. Înregistrare din 2005.

Mantaua, dramatizare de Puşa Roth după nuvela lui N. V. Gogol. Traducere de Silvia Cucu. Regia artistică: Cristian Munteanu. În distribuţie: Virgil Ogăşanu, Tamara Buciuceanu, Mircea Albulescu, Alexandru Repan, Virginia Mirea, Julieta Strâmbeanu, Petre Lupu, Mircea Constantinescu, Dan Condurache, Petre Moraru, Ion Chelaru, Gheorghe Buznea, Papil Panduru, Sorin Gheorghiu, Nicolae Călugăriţa, Mihai Călugăriţa, Gheorghe Pufulete. Redactor: Costin Tuchilă. Regia de studio: Janina Dicu. Muzică originală de George Marcu. Regia tehnică: Mihnea Chelaru. Prezintă: Costin Tuchilă. Înregistrare din 2004.

Merele fermecate, poveste din folclorul norvegian, prelucrare şi adaptare de Sanda şi Vasile Socoliuc. Interpretează: Mircea Albulescu. Înregistrare din 2008.

Microrecital Emil Botta: Sara pe deal, Sonet (S-a stins viaţa falnicei Veneţii), Trecut-au anii.., O, mamă… de Mihai Eminescu; Duhovnicească de Tudor Arghezi; Tăgăduiri de Lucian Blaga. Înregistrare din spectacol, 1969.

Moartea lui Ivan Ilici, dramatizare de Puşa Roth dupa nuvela lui L. N. Tolstoi. Traducere de Silvia Cucu. Regia artistică: Cristian Munteanu. În distribuţie: Mihai Constantin, Ruxandra Sireteanu, Eusebiu Ştefănescu, Petre Moraru, Ştefan Velniciuc, Gavril Pătru, Delia Nartea, Claudiu Istodor, Valentin Uritescu, Ion Siminie, Constantin Dinulescu, Petre Nicolae, Ion Arcudeanu, Aurelian Georgescu, Gheorghe Pufulete. Cu participarea preotului Cristian Deheleanu de la Biserica Sf. Gheorghe cel Vechi din Bucureşti. Regia de montaj: Dana Lupu şi Radu Verdeş. Regia de studio: Janina Dicu. Muzica şi regia muzicală: George Marcu. Regia tehnică: Mihnea Chelaru. Înregistrare din 2006.

Mofturi de I. L. Caragiale. Fragmente din Moftul român, Moftangii, Politică, Temă şi variaţiuni, Gogoşi, Mitică, Diverse, Eclipse, Telegrame, Succesul „Moftului român” etc. Schiţa Amici. Interpretează: Radu Beligan, Ion Lucian, Mircea Albulescu,Virgil Ogăşanu, Mitică Popescu, Valentin Uritescu, Petre Lupu, Valentin Teodosiu, Mircea Constantinescu. Realizatori: Costin Tuchilă şi Vasile Manta. Înregistrare din 1998.

Momente şi schiţe de I. L. Caragiale. Regia artistică: Ion Vova. Triumful talentului. Dramatizare de Ion Cojan. În distribuţie: Paul Sava, Ştefan Ciubotăraşu, Aurel Cioranu, Dumitru Furdui, Florin Scărlătescu, Mircea Şeptilici, Maria Voluntaru, Ştefan Niculescu Cadet. Regia muzicală: Romeo Chelaru. Regia tehnică: ing. Ion Buican. Înregistrare din 1967. • Cadoul. În distribuţie: Alexandru Giugaru, Tudorel Popa, Carmen Stănescu, Damian Crâşmaru. Regia muzicală: Romeo Chelaru. Regia tehnică: ing. Ion Buican. Înregistrare din 1967. • Justiţia română. În distribuţie: Nineta Gusti, Nicolae Gărdescu, Ştefan Niculescu Cadet, Nicolae Dinică. Regia de studio: Crânguţa Manea. Regia muzicală: Mihai Roman. Regia tehnică: ing. Ion Mihăilescu. Înregistrare din 1971. • Diplomaţie. În distribuţie: Alexandru Giugaru, Rodica Tapalagă, Toma Caragiu. Regia de studio: Crânguţa Manea. Regia muzicală: Mihai Roman. Regia tehnică: Ion Mihăilescu. Înregistrare din 1971 • Politică şi delicateţe. Dramatizare de Mircea Ştefănescu. În distribuţie: Grigore Vasiliu-Birlic, Dem Savu, Alexandru Giugaru, Costache Antoniu, Costache Antoniu, Nicolae Gărdescu, Carmen Stănescu, Gheorghe Oprina, Toni Buiacici, Ştefan Forca, Sandu Sticlaru, Virginia Stoiculescu, Horia Căciulescu, Alexandru Lulescu, Mihai Stoenescu, Octavian Fulger, Sorin Balaban. Regia muzicală: Romeo Chelaru. Regia tehnică: Ion Mihăilescu. • Justiţie. În distribuţie: Nicolae Neamţu-Ottonel, Draga Olteanu-Matei, Toma Caragiu. Regia de studio: Crânguţa Manea. Regia muzicală: Mihai Roman. Regia tehnică: Ion Mihăilescu. Înregistrare din 1969 • Căldură mare. În distribuţie: Marin Moraru, Gheorghe Dinică, Sandu Sticlaru, Neli Coman, Mihai Stoenescu, Dumitru Furdui, Ion Igorov. Regia de studio: Crânguţa Manea. Regia muzicală: Mihai Roman. Regia tehnică: Ion Mihăilescu. Înregistrare din 1971.

Monopolul alcoolului, dramatizare de Ion Cojan după schiţele Atmosferă încarcată şi Cam târziu de I. L. Caragiale.  Regia artistică: David Esrig. În distribuţie: Marin Moraru, Octavian Cotescu, Toma Caragiu, Mihai Pălădescu, Ştefan Bănică, Jean Lorin Florescu, Grigore Gonţa, Mihai Stoenescu, Eugen Racoţi, Alexandrina Halic. Regia muzicală: Timuş Alexandrescu. Regia tehnică: ing. Tatiana Andreicic. Înregistrare din 1967.

Mozart şi Salieri de Aleksandr Sergheevici Puşkin. Traducere de Virgil Teodorescu. Adaptare radiofonică de Emil Riman. Regia artistică: Titel Constantinescu. Interpretează: Ion Caramitru şi Virgil Ogăşanu. Regia de studio: Crânguţa Manea. Regia muzicală: Valentina Stoicescu. Regia tehnică: ing. George Buican. Înregistrare din 1971 .

Muntele de D. R. Popescu. Adaptare radiofonică de Nae Cosmescu. Regia artistică. Emil Mandric. În distribuţie: Horaţiu Mălăele, Ovidiu Iuliu Moldovan, Mircea Albulescu, Leopoldina Bălănuţă, Ion Marinescu, Virgil Ogăşanu, Valeria Seciu, Emil Hossu, Valeria Ogăşanu, Sorin Gheorghiu, Gheorghe Novac, Gheorghe Pufulete, Cristian Molfeta. Muzică originală de Dorin Liviu Zaharia. Regia de studio: Rodica Leu. Regia muzicală: Timuş Alexandrescu. Regia tehnică: ing. Tatiana Andreicic. Înregistrare din 1983.

Nastratin Hogea, dramatizare de Ştefan Tiţa după Anton Pann. Regia artistică: Mihai Pascal. În distribuţie: Ion Lucian, Tamara Buciuceanu Botez, Grigore Vasiliu Birlic, Nineta Gusti, George Trestian, Nae Roman, Horia Căciulescu, Florin Scărlătescu, Mihai Mereuţă, Doina Şerban, Nicolae Neamţu Ottonel, Cornel Vulpe, Elena Nicolescu, Minel Kleper, Ion Marinescu, Gheorghe Pufulete, Doru Atanasiu, Alexandru Giovani, Nicolae Crişu, Marin Micu, Ioana Bara, Petre Popescu. Regia muzicală: Romeo Chelaru. Regia tehnică: ing. Tatiana Andreicic. Înregistrare din 1965.

Năpasta de I. L. Caragiale. Adaptarea şi regia artistică: Constantin Moruzan. În distribuţie: Olga Tudorache, Emil Botta, Boris Ciornei, Alexandru Azoiţei, Gheorghe Soare, Traian Moraru. Regia de studio: Ion Prodan. Regia tehnică: Ion Mihăilescu. Înregistrare din 1964.

Neghiniţă, dramatizare de Georgeta Răboj după povestirea lui Barbu Ştefănescu Delavrancea. Regia artistică, tehnică şi muzicală: Mihnea Chelaru. În distribuţie: Ioana Chelaru, Ruxandra Sireteanu, George Ivaşcu, Anne Marie Ziegler, Sorin Gheorghiu. Regia de studio: Janina Dicu. Redactor şi producător: Simona Vasiliu. Înregistrare din 2003.

Oedip la Colona de Sofocle. Traducere de Mihail Iorgulescu. Adaptare radiofonică de Eugenia Ţundrea. Regia artistică: Titel Constantinescu. În distribuţie: Mircea Albulescu, Lucia Mureşan, Adela Mărculescu, Ion Pavlescu, Ion Marinescu, Emil Hossu, Sorin Postelnicu, Mihai Dinvale, Mihai Niculescu, Sergiu Demetriad, Răzvan Ionescu, Gheorghe Pufulete. Regia de montaj: Nina Dinescu şi Mura Verdeş. Regia de studio: Crânguţa Manea. Regia muzicală: Romeo Chelaru. Regia tehnică: Vasile Manta. Înregistrare din 1981.

O noapte furtunoasă de I. L. Caragiale. Regia artistică: Sică Alexandrescu. În distribuţie: Alexandru Giugaru, Marcel Anghelescu, Radu Beligan, Niky Atanasiu, Ion Ciprian, Silvia Dumitrescu-Timică, Victoria Mierlescu. Regia tehnică: ing. Lucian Ionescu. Înregistrare din 1952.

Biografia unei capodopere: O noapte furtunoasă de I. L. Caragiale. Scenariu radiofonic de Ion Cazaban.

O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale. Regia artistică: Sică Alexandrescu. În distribuţie: Niky Atanasiu, Radu Beligan, Alexandru Giugaru, Ion Finteşteanu, Ion Talianu, Grigore Vasiliu-Birlic, Marcel Anghelescu, Costache Antoniu, Elvira Godeanu, Horia Şerbănescu. Regia tehnică: ing. Lucian Ionescu. Post-procesare: Vasile Manta, Bogdan Golovei. Înregistrare din 1952.

Biografia unei capodopere: O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale. Scenariu radiofonic de Valentin Silvestru. Înregistrare din 1974.

Orestia de Eschil. Traducere de Alexandru Pop. Adaptarea şi regia artistică: Cristian Munteanu. În distribuţie: Olga Tudorache, Vasile Gheorghiu, Ileana Predescu, Gilda Marinescu, Mircea Albulescu, Leopoldina Bălănuţă, Dan Nasta, George Oancea, Nicolae Luchian-Botez, Lucia Mureşan, Emil Liptac, Jean Reder, Petre Dragoman, Cristina Tacoi, Maria Marcelos, Doina Mavrodin, Isabela Gabor, Luiza Marinescu, Letiţia Buzdugan, Ion Anastasiad, Ion Ilie Ion, Mircea Medianu, Traian Marinescu, Paul Nadolschi, Nicolae Crişu. Regia de studio: Constantin Botez. Regia muzicală: Marga Capitanovici. Regia tehnică: ing. Tatiana Andreicic. Înregistrare din 1966.

O repetiţie moldovenească sau Noi şi iar noi de Costache Caragiale. Adaptare radiofonică de Costin Tuchilă. Regia: artistică: Cristian Munteanu. În distribuţie: Ştefan Iordache, Virgil Ogăşanu, Valentin Teodosiu, Dumitru Rucăreanu, Ruxandra Sireteanu, George Ivaşcu, Dumitru Chesa, Sorin Gheorghiu, Silvia Codreanu, Eugen Racoţi, Ioana Chelaru. Muzica originală şi versurile cântecelor: George Marcu. Au acompaniat: Grigore Marian (vioară) şi Radu Nelu (ţambal). Redactor: Puşa Roth. Regia de montaj: Florina Vredeş şi Florin Bădic. Regia de studio: Janina Dicu. Regia tehnică: Mihnea Chelaru. Prezintă: Costin Tuchilă. Înregistrare din 2003.

Othello de William Shakespeare. Traducere de Florian Nicolau. Adaptare radiofonică de Mircea Albulescu. Regia artistică: Cristian Munteanu. În distribuţie: Mircea Albulescu, Ştefan Iordache, Dana Dogaru, George Constantin, Florian Pittiş, Dan Condurache, Dan Nasta, Monica Ghiuţă, Irina Mazanitis, Gheorghe Cozorici, Ion Pavlescu, Sorin Gheorghiu, Constantin Dinulescu, Alfred Demetriu, Boris Petrof, Sergiu Demetriad, Daniel Tomescu, Aurelian Napu, Nicolae Crişu, Cristian Molfeta. Muzică originală de George Marcu. Regia de studio: Ion Prodan. Regia muzicală: Timuş Alexandrescu. Regia tehnică: ing. Andrei Sireteanu. Înregistrare din 1983.

Praznicul ciubotarului de Thomas Dekker. Traducere de Leon Leviţchi. Adaptare radiofonică de Puşa Roth. Regia artistică: Cristian Munteanu. În distribuţie: Alexandru Arşinel, Alexandru Repan, Cristian Iacob, Mihai Dinvale, Constantin Dinulescu, Ilinca Goia, Ion Haiduc, Mihai Bisericanu, Delia Nartea, Liviu Lucaci, Virginia Mirea, Ruxandra Sireteanu, Dumitru Rucăreanu, Claudiu Bleonţ, Mircea Constantinescu, Gh. Buznea. Redactor: Costin Tuchilă. Muzică originală de George Marcu. Au acompaniat Mihai Bisericanu (chitară) şi Ioan Caţianis (flaut). Regia de studio: Janina Dicu. Regia tehnică: Mihnea Chelaru. Prezintă: Costin Tuchilă. Înregistrare din 2003.

Procesul, dramatizare de Catinca Muscan după romanul lui Franz Kafka. Regia atistică: Cristian Munteanu. În distribuţie: Adrian Pintea, George Constantin, Dana Dogaru, Gheorghe Cozorici, Diana Gheorghian, Ion Pavlescu, Florian Pittiş, Valentin Teodosiu, Petre Lupu, Constantin Dinulescu, Mitică Popescu, Dorina Lazăr, Mircea Constantinescu, Sorin Gheorghiu, Boris Petrof, Gheorghe Pufulete, Monica Pricopie, Sorin Tofan, Goeg Lungoci, Ion Alexandrescu. Redactor: Marina Spalas. Regia de montaj: Pia Popescu şi Stela Botez. Regia de studio: Janina Dicu. Regia muzicală: Romeo Chelaru. Regia tehnică: Vasile Manta. Înregistrare din 1992.

Procesul Caragiale – Caion (episodul I, episodul al II-lea, episodul al III-lea). Scenariul, comentariul şi regia artistică: Romulus Vulpescu. Interpretează: Şerban Cioculescu, Alexandru Oprea, Diana Cristev, Dan Deşliu, Dinu Ianculescu, Romulus Vulpescu, Ilie Mirea. Redactor: Doina Papp. Înregistrare realizată în 18 iunie 1972, la Biblioteca Centrală de Stat din Bucureşti.

Răzbunarea lui Voltaire de G. Călinescu. Adaptare radiofonică de Mihai Dimiu. Regia artistică: Elena Negreanu. În distribuţie: Fory Etterle şi Mariana Mihuţ. Regia de studio: Constantin Botez. Regia muzicală: Timuş Alexandrescu. Regia tehnică: ing. Flavia Cosma. Prezintă: George Ivaşcu. Înregistrare din 1966.

Reforma, dramatizare de Traian Duică după schiţa lui I. L. Caragiale. Regia artistică: Dan Puican. În distribuţie: Ion Caramitru, George Constantin, Mihai Mălaimare, Dorina Lazăr, Constantin Băltăreţu, Eugen Cristea, Candid Stoica, Constantin Diplan, Ion Anestin, Gheorghe Pufulete, Nicolae Crişu, Ileana Şerban, Violeta Berbiuc, Cristian Molfeta, Constantin Botez. Regia muzicală: Romeo Chelaru. Regia tehnică: ing. Tatiana Andreicic. Înregistrare din 1983.

Robespierre şi regele, piesă pentru teatrul radiofonic de D. R. Popescu. Regia artistică: Titel Constantinescu. În distribuţie: Dan Condurache, Alexandrina Halic, Ion Pavlescu. Redactor: Marina Spalas. Regia de montaj: Laura Mureşanu şi Nina Dinescu. Regia de studio: Cătălin Crinu. Regia muzicală: George Marcu. Regia tehnică: Vasile Manta. Înregistrare din 1991.

Sânziana şi Pepelea de Vasile Alecsandri. Adaptare radiofonică de Mircea Popescu. Regia artistică: Titel Constantinescu. În distribuţie: Stela Popescu, Dumitru Furdui, Virgil Ogăşanu, Dem Rădulescu, Costel Constantin, Victor Ştrengaru, George Mihăiţă, Mitică Popescu. Regia muzicală: Timuş Alexandrescu. Înregistrare din 1974.

Scrisoarea I de Mihai Eminescu. Recită: Mircea Albulescu. Înregistrare din 1999.

Siegfried şi Kriemhilde, scenariu radiofonic de Sanda şi Vasile Socoliuc după epopeea germană Cântecul Nibelungilor (partea I). Regia artistică: Attila Vizauer. În distribuţie: Medeea Marinescu, Mircea Albulescu, Mihai Constantin, Vlad Ivanov, Pavel Bartoş, Dan Tudor, Delia Nartea, Anne Marie Ziegler, Sorin Gheorghiu, Orodel Olaru, Ionuţ Kivu. Redactor şi producător: Sanda Socoliuc. Regia de montaj: Monica Wilhelm. Regia de studio: Milica Creiniceanu. Regia muzicală: Patricia Prundea. Regia tehnică: ing. Iulian Iancu. Înregistrare din 2006.

Răzbunarea Kriemhildei şi amurgul Nibelungilor, scenariu radiofonic de Sanda şi Vasile Socoliuc după epopeea germană Cântecul Nibelungilor (partea a II-a). Regia artistică: Attila Vizauer. În distribuţie: Medeea Marinescu, Mircea Albulescu, Mihai Constantin, Vlad Ivanov, Pavel Bartoş, Doru Ana, Dan Tudor, Delia Nartea, Anne Marie Ziegler, Sorin Gheorghiu, Orodel Olaru, Ionuţ Kivu. Redactor şi producător: Sanda Socoliuc. Regia de montaj: Monica Wilhelm. Regia de studio: Milica Creiniceanu. Regia muzicală: Patricia Prundea. Regia tehnică: ing. Iulian Iancu. Înregistrare din 2006.

Spaima zmeilor, scenariu radiofonic de Puşa Roth după un basm de Ioan Slavici. Regia artistică: Vasile Manta. În distribuţie: Mihai Constantin, Constantin Codrescu, Virginia Mirea, Ion Siminie, Jeanine Stavarache, Eugen Cristea, Gelu Niţu, Mircea Constantinescu, Mugur Arvunescu, Titi Dumitrescu, Adrian Ungureanu, Virginia Rogin, Violtea Berbiuc şi copiii: Vladimir Preda, George Leaua, Alexandra Rinu, Maria Bobeico, Robert Ilie. Redactor: Costin Tuchilă. Regia de montaj: Marilena Barabaş. Regia de studio: Violeta Berbiuc. Regia muzicală: Mihnea Chelaru. Producător: Irina Soare. Înregistrare din 2004.

Telegrame de I. L. Caragiale. Regia artistică: Ion Vova. În distribuţie: Ion Lucian, Horia Şerbănescu, Sandu Sticlaru, Horia Căciulescu, Gheorghe Oprina, Dem Rădulescu.

Vrăjitorul din Oz, dramatizare de Silvia Kerim după romanul lui Frank Baum. Regia artistică: Titel Constantinescu. În distribuţie: Alexandrina Halic, Genoveva Preda, Fory Etterle, Ica Matache, Clody Berthola, Horia Căciulescu, Tudorel Popa, Gheorghe Oprina, Ruxandra Sireteanu, Jeanine Stavarache, Marina Maican, Dana Cosma, Victor Ştrengaru, Mitică Popescu, Boris Petrof, Nicolae Crişu, Ştefan Guţă. Regia de studio: Constantin Botez. Regia muzicală: Timuş Alexandrescu. Regia tehnică: Ion Mihăilescu. Înregistrare din 1976.

Zorba grecul, dramatizare de Rodica Mandache după romanul lui Nikos Kazantzakis. Traducere de Marcel Aderca. Adaptarea şi regia artistică: Dan Puican. În distribuţie: Mircea Albulescu, Adrian Pintea, Rodica Mandache, Petre Lupu, Valentin Teodosiu, Boris Petrof, Mihai Fotino, Mitică Popescu, Dumitru Chesa, Eugen Racoţi, Eugen Cristea, Alexandru Georgescu, Virginia Mirea, Radu Panamarenco, Dumitru Dumitrescu, Maria Teslaru, Candid Stoica, Dan Bobe, Eugeia Bosânceanu, Julieta Strâmbeanu, Violeta Berbiuc, Ioana Ivan. Cantor: Iosif Gicu Viorel de la Biserica greacă. Muzia şi regia muzicală: George Marcu. A cântat la santuri: Nelu Radu. Redactor: Marina Spalas. Regia demontaj: Robert Vasiliţă, Dana Lupu şi Mirela Anton. Regia de studio: Violeta Berbiuc. Producţia şi coloana sonoră: Vasile Manta. Înregistrare din 2005.

I. L. Caragiale

La sfârşitul capitolului dedicat lui Caragiale în Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941), George Călinescu face următoarea remarcă: „De altfel, tot ce se poate cita din Caragiale se ştie dinainte pe dinafară.” Divinul critic îşi încheie capitolul cu 13 citate scurte, unul singur nefiind extras din teatru: „Lasă, Lache! zice Mache. – Eşti teribil, monşer, parol!” Celebrele replici inserate de Călinescu sunt într-adevăr pe buzele tuturor, au intrat în conştiinţă, recurgem la ele în mod automat: „Ai puţintică răbdare”, „Vorba e… eu pentru cine votez?”, „După lupte seculare care au durat aproape treizeci de ani…” ş.a.m.d. Nimeni nu se poate îndoi de faptul că ele se află în memoria colectivă.

Problema este însă alta: popularitatea operei lui Caragiale devine, ca şi în cazul altor scriitori clasicizaţi, o piedică. Ne imaginăm că îl cunoaştem foarte bine toţi, deopotrivă. Şi vă închipuiţi deja care este capcana: nu ne obosim să-l recitim. Lucrul cel mai puţin fertil cu putinţă. Oricât de bine ar fi cunoscută o operă, tocmai pentru că a intrat în subconştient, ea se impune recitită periodic. La vârste diferite, în împrejurări diferite, va apărea în lumini noi. Mai ales dacă vom şti să ne aplecăm cu atenţie asupra acestei opere în dimensiunile ei, în întregime, până la ultimul articol de ziar restituit de cercetarea de istorie literară. Vom descoperi pe lângă clasicul universal Caragiale, un scriitor foarte modern, de la opiniile estetice la punerea în pagină. Îmi revine în memorie o carte publicată acum 33 de ani de Al. Călinescu, Caragiale sau vârsta modernă a literaturii, ce pleda cu succes pentru modernitatea scriitorului atât de convins de importanţa practicii gazetăreşti. Modernul Caragiale va fi redescoperit, nu mă îndoiesc, de fiecare generaţie. Pentru că fiecărei generaţii îi va rămâne cel puţin o perspectivă nouă, perfect întemeiată, din care să-l abordeze. O spunea indirect Caragiale însuşi: „Câţi stropi de rouă între cer şi pământ, atâtea oglinzi mişcătoare şi atâtea ceruri; asemenea, câţi oameni, atâtea suflete şi tot atâtea lumi.”

Probabil că introducerea aceasta n-ar fi fost pe placul marelui scriitor, puţin dispus să accepte introducerile, mai ales când ele sunt lungi. Am formulat deja, sper, unul dintre aspectele modernităţii clasicului Caragiale. Ar fi un truism să remarc faptul că opera lui vesteşte vârsta modernă a literaturii române. Au demonstrat-o alţii convingător şi îndrăznesc să cred că o vor face generaţiile viitoare, găsind mereu argumente. Caragiale cel ştiut pe de rost, ale cărui personaje au devenii substantive comune, este de fapt imposibil de încadrat într-un curent literar, atestabil ca etapă istorică sau idei estetice. Ope­ra lui nu încape într-o formulă; o etichetăm drept clasică, dând termenului consistenţa valorii perene. O opunem oricărei forme de romantism, observând cât de refractar a fost autorul Scrisorii pierdute la retorica de acest tip. Dar a negat deopo­trivă, implicit sau explicit, reţeta anchilozată a clasicismului. Un Caragiale realist impune iarăşi o lungă discuţie asupra noţiunii, pentru că experienţa directă, observaţia trec în operă printr-un filtru capabil să reţină doar esenţialul. Cu certitudine, şi în această imposibilitate de a o înscrie într-o formulă care s-o poată cuprinde satisfăcător, constă modernitatea operei lui Caragiale. Aflat printre creatorii teatrului modern, susţinând cu limpezime diferenţa de ordin estetic dintre teatru şi literatură, creator al prozei moderne, al gazetăriei moderne, Caragiale a fost convins că originalitatea trebuie sacrificată clarităţii. Şi a urmat această idee în întreaga lui operă, mergând întotdeauna la esenţă. „Vorba nu e să umpli lumea largă cu o operă, ci o operă strâmtă s-o umpli cu lumea; fiindcă o operă trebuie să trăiască în lung, nu în larg, ca o rază, care pătrunde drept înainte, nu ca un balon de la luminăţie, care se umflă în lături”, spune Caragiale.

Mi se pare în mai multe rânduri semnificativ – şi fascinant dacă privim de la distanţă – faptul că doi mari scriitori care au surprins, în mod diferit, cu mijloace diferite, caracterul şi specificul românesc, sunt indisolubil legaţi de teatru. Fascinaţia este, repet, rezultanta privirii de la distanţă, de acolo de unde relieful se percepe adecvat. Nu e cazul să reiau acum lucruri cunoscute din biografia lui Eminescu şi Caragiale. Graţia destinului a făcut ca amândoi să se afle încă din zorii maturităţii lor în preajma scenei şi a slujitorilor ei. Nu e cazul să le compar – inutilă şi absurdă întreprindere – opera destinată rampei. Ceea ce îi uneşte e mai presus de ceea ce îi desparte. Este ideea de  lume ca teatru, pe care au îmbrăţişat-o din unghiuri opuse. Eminescu profetizând, Caragiale biciuind. „Poetul Scrisorilor, aprecia Pompiliu Constantinescu, este un geniu critic la temperaturi înalte, satiricul Scrisorii pierdute e un geniu critic la rece; puteri diferite ale aceluiaşi spirit, exercitându-se la plus sau la minus, ele nu se exclud decât în minţile unilaterale.”

Totul se petrecere pe scenă la Caragiale. La vedere, acolo unde raza de lumină nu iartă iar clarobscurul nu poate ascunde mai nimic. Extrem de sărace în descrieri, proza de ficţiune a lui Caragiale, ca şi proza sa jurnalistică sunt şi ele reflexul gândirii de tip teatral. De ce – poate nu e inutil să ne întrebăm – această predilecţie? Dintre toate artele care folosesc cuvântul, cu învelişul lui de sunete şi miezul de sensuri, dar şi cu tăcerile pe care el le convoacă, teatrul se raportează cel mai eficient la esenţă. Aici adevărul nu poate fi niciodată trucat. Nu alta era intenţia lui Caragiale când afirma direct, în câteva cuvinte – ca într-o replică pusă exact unde îi este locul – specificitatea artei teatrale: „Teatrul, după părerea mea, nu e un gen de artă, ci o artă de sine stătătoare, tot aşa de deosebită de literatură, în genere, şi, în special, de poezie ca orişicare altă artă – de exemplu arhitectura.”

Caragiale părăsind ziarul „Epoca”, în 1890. Caricatură de Jiquidi

Propunerea noastră repertorială din această lună are, poate, tocmai sensul recitirii modernului Caragiale, dincolo de ceea ce se defineşte ca actualitate perenă în opera sa. Pe lângă seria celor patru comedii caragialiene în primele versiuni radiofonice regizate de Sică Alexandrescu, din decembrie 1951 – ianuarie 1952 (amănunte în pagina Despre), când se aniversa centenarul naşterii lui Caragiale (30 ianuarie 1852, Haimanale, judeţul Prahova, astăzi I. L. Caragiale – 9 iunie 1912, Berlin) şi drama Năpasta, cu Olga Tudorache şi Emil Botta, vă oferim o selecţie de Momente şi schiţe în interpretări celebre, o selecţie de Mofturi, câteva fragmente din proza jurnalistică a scriitorului, seria de emisiuni Procesul Caragiale – Caion, reconstituire realizată de Romulus Vulpescu în sala Bibliotecii Centrale de Stat din Bucureşti, în vara anului 1972 (duminică 18 iunie) şi difuzată în 14, 21 şi 28 martie 1973, la ora 20,00, pe fostul Program 3.

Toate, argumente pentru a-l redescoperi pe Caragiale, cel despre care credem că nu mai avem nimic de aflat în plus.

Costin Tuchilă

1 noiembrie 2009

D. R. Popescu

Ceea ce impresionează de la bun început în proza şi teatrul lui Dumitru Radu Popescu (n. 19 august 1935, Păuşa, judeţul Bihor) este, pe lângă schelăria de bizarerii comportamentale sau numai ale spaţiului şi detaliului, căutarea adevărului. E vorba desigur de adevărul „poveştii”, întot­deauna existând fapte de elucidat. Fapte de altfel simple dar asupra cărora pluteşte incertitudinea. În Vânătoarea regală, de exemplu, un personaj, Nicanor, spune la un moment dat: „Stau între incertitudini. E o formă de existenţă incertitudinea, cel puţin în ce mă priveşte. Lenevind, ascult şi văd nu doar minunile lumii, ci şi dezastrele ei şi învăţ ceea ce ştie dintotdeauna toată lumea că dincolo de bucurie se află reversul ei. Lenevind, simt cum cresc şi mă maturizez [...], absorb ca un burete o lume care nu este a mea, cum apa nu este organic a buretelui, şi aştept să uit sau să împărtăşesc altora [...] ce am aflat şi să devin ceea ce ar trebui să fiu cu adevărat eu…” Paralel cu derularea sinco­pată a poveştii, personajele lui D. R. Popescu caută să afle în mod mai mult sau mai puţin voluntar „ceea ce ar trebui să fie ele cu adevărat.” Caută – deduc sau numai ating aceas­ta la capătul unei false iniţieri – al unei se­crete iniţieri, căci odată cu cercetarea adevă­rului despre un fapt sau altul, de obicei o crimă, un asasinat, o moarte misterioasă, apar apele încă neclare ale esenţei vieţii, se desprind marile – ultime – adevăruri. Să spunem că totuşi această intenţie nu este urmărită în mod expres, nu are în ordine retorică relief ostentativ. Personajele lui D. R. Popescu, deopotrivă din romane şi din piesele de teatru, trec parcă nestingherite pe lângă marile adevăruri, formulează memorabil dintr-un capriciu, acordă atenţie detaliului şi derizoriului mai mult decât faptului esenţial. Fac totul pentru a scăpa de răspunderea sensului definitiv; din când în când rostesc „la a doua mână” adevărul din urmă, ca acest ciudat Nicanor: „Dacă vezi om murind, şi mai vezi şi mort înviind, nu mai ai nimic de văzut pe lume, îmi zisese atunci, vara, Lereu. Alte minuni nu mai sunt.” Nu mai sunt în ordinea ontologică la care toţi aspiră, fără ca vreunul să ajungă. În ordine pragmatică, lumea în care se consumă – şi pe care o consumă – eroii lui D. R. Popescu e plină de minuni: bâlciul şi mersul pe picioroange, scamatorii de tot felul, scene groteşti şi indivizi ciudaţi, cu intuiţii magice, decoruri de carton pentru iluzii netrăite, amintiri şi vise stranii, personaje cu rol de bufon, ironie macabră şi mai ales un greu previzibil amestec de inocenţă şi ticăloşie. O „minune” a acestei umanităţi în care sub aparenţa grotescului se simte frecvent pedala gravă a tragediei, este săvârşirea ei parabolică. Autohtonizarea miturilor, de care s-a vorbit, se petrece în acelaşi cadru al rostirii „invizibile” a adevărurilor fundamentale ale fiinţei umane, al tensiunii morale. Dacă în Duios Anastasia trecea (1967) s-a văzut o adaptare a mitului Antigonei, în Dor (1966) personajul principal ilustrează tipologic motivul Electrei. Plăcerea pentru parabolă creează în ciclul romanesc început cu F (1969) – Vânătoarea regală (1973), Cei doi din dreptul Ţebei (1973), O bere pentru calul meu (1974), Ploile de dincolo de vreme (1976), Împăratul norilor (1976) – o tensiune simili-mitologică.

Romanele lui D. R. Popescu fixează într-o veritabilă fenomenologie narativă drama aceas­ta de factură deopotrivă ontologică şi pragma­tică. Adevărul urmărit şi, cu atât mai mult, greu identificabil, în întreaga lui înfăţişare. Pentru a sugera atare lucru, realul epic se me­tamorfozează în posibil. Tehnica prozei explicitează aici nu numai viziunea auctorială, ci însăşi concepţia scriitorului asupra literaturii. „Literatura epică” nu se bazează doar pe arta de a povesti, de a servi drept reală în plan estetic o lume imaginară relatată, ci pe modul de a te apropia de „povestea” pe care o ai de relatat. Universul imaginar e un conglomerat de semne provizorii. El trebuie înscenat. De aici până la teatru nu mai e decât un pas. Iar dacă ar fi să consultăm biografia autorului, observăm că nu putem vorbi practic de o prioritate, literatură sau teatru, pentru că li s-a dedicat în egală măsură. Dacă prozatorul D. R. Popescu este un scriitor de primă însemnătate, autorul Muntelui este „un dramaturg fundamental”, cum l-a numit Valentin Silvestru: „Numesc astfel scriitorul care contribuie decisiv la configurarea unei perioade de istorie culturală, e reprezentativ pentru întreaga mişcare literară, prin cota de conştiinţă critică şi expresivitate originală a scrierilor sale, defineşte o direcţie estetică. Dumitru Radu Popescu e iniţiatorul unei drame speci­fice, a idealului purităţii morale violent contrariat, generând astfel procese de conştiinţă şi stări de spirit favorabile afirmării puternice a adevărului în plan social-istoric. Ca expresie, opera dramatică e de un neobaroc esenţialmente modern, în alegorizări luxuriante şi, deopotrivă, stilizate, cu structuri necanonice, mixând atitudinea romantică, realismul fantastic, hiperbolizarea grotescă, farsa bufonă, ambiguitatea tragică.” (Ora 19.30, Studii critice asupra teatrului dramatic din deceniul opt al secolului douăzeci, Bucureşti, Editura Meridiane, 1983).

De la Vara imposibilei iubiri (1966), prima sa piesă de teatru, Cezar măscăriciul piraţilor sau Capcana sau Cine îndrăzneşte să verifice dacă împăratul are chelie falsă (1968), Visul (1968), Aceşti îngeri trişti (1969), Pasărea Shakespeare, Piticul din grădina de vară (1973) la piesele recente, ca Anglia şi vărsatul de vânt (2006), acest modernism de factură neobarocă este constant în imaginaţia teatrală, alături de motivele subsumate „labirintului vieţii ca adevăr absolut, în care negaţia şi afirmaţia se confundă şi se complinesc. ” (Marian Popa). Accentele pot diferi, cercetarea în ordinea ficţiunii poate îmbrăca forme diverse, uneori derutante dar fondul se conservă şi iese la iveală adesea surprinzător, ca şi în proză.

Există îngeri şi demoni la D. R. Popescu? Iată o întrebare care comportă răspunsuri nuanţate, cum nuanţată şi nu o dată şocantă este însăşi atitudinea autorului faţă de eroii săi. La întrebarea dacă îngerii sunt trişti pe pământ sau în rai, D. R. Popescu răspundea în interviul acordat Puşei Roth: „Cred că sunt veseli pe pământ şi trişti în rai. […] Mai bine vă dau un exemplu. Cineva mi-a sugerat să scriu o piesă care să se joace într-o închisoare sau la un spital de nebuni. Am îmbrăţişat sugestia cu mare bucurie la început, pe urmă m-am temut de ea. Până la urmă m-am decis să scriu piesa fiindcă, într-adevăr, acolo se poate salva teatrul românesc: numai la închisoare şi numai la nebuni, pentru că acolo este asigurată producţia şi există actori care vor juca din plăcerea lor, şi nu neapărat pentru orgolii sau pentru interese financiare. Această piesă s-ar putea numi Grădina cu îngeri. Şi înainte ca piesa mea să se joace acolo, am propus o distribuţie pentru O scrisoare pierdută de Caragiale, fiind vorba să scriu şi un fel de prefaţă pentru acest Caragiale jucat în închisoare. Aşa că am făcut împreună cu persoana respectivă o distribuţie extraordinară. În rolul lui Trahanache este un om care a comis patru crime. În rolul lui Pristanda, un poliţai care a omorât pe cineva în judeţul Argeş. Nu mai spun că pentru Agamiţă sunt foarte mulţi candidaţi! Deci ar fi o năzdrăvănie nemaipomenită şi atunci, jucând această piesă, cred că îngerii de acolo ar fi veseli, fiindcă ei sunt mai curaţi decât cei de afară. Dacă au şi puterea de a juca teatru, dacă au şi puterea de a se transfigura în idei şi de a-şi însuşi ticăloşia unor personaje literare la care nu s-au gândit înainte, atunci aceşti oameni sunt curaţi, sunt nişte îngeri. Nu mai vorbesc de nebuni, care sunt curaţi total dacă vor juca în acesta piesă.” (Puşa Roth, Convorbiri comode, vol. I, Bucureşti, Editura Viitorul Românesc, 2001).

Din creaţia dramatică a lui D. R. Popescu, am ales acum Aceşti îngeri trişti,  Baladă pentru nouă cerbi, Muntele, piesa pentru teatru radiofonic Robespierre şi regele, Anglia şi vărsatul de vânt şi Duios Anastasia trecea, dramatizare de Puşa Roth.

Costin Tuchilă

1 noiembrie 2009

Cristian Munteanu

Cele patru decenii şi jumătate dedicate de regizorul Cristian Munteanu teatrului radiofonic înseamnă peste o mie de spectacole cu piese din toate epocile de creaţie, de la antici la contemporani, ilustrând toate speciile de teatru, de la cele consacrate la formule moderne, cum sunt documentarul teatral sau emisiunile scenarizate.

Discreţia omului, capacitatea sa de a depăşi zâmbind momentele de cumpănă alungau mereu gândurile rele. Artist desăvârşit, unul dintre numele cele mai mari ale teatrului radiofonic, Cristian Munteanu avea darul de a inspira acea seninătate absolut necesară actului creator. Seninătate care înseamnă, în artă, echilibru, bun gust, adecvare a mijloacelor faţă de scopul propus, maturitate. Seninătate care se poate traduce, în cazul artei interpretative, şi printr-o detaşare de bun augur faţă de aspecte fără relevanţă în plan stilistic. Dintr-o discuţie în contradictoriu, aşa cum până la un punct este firesc într-o activitate colectivă cum este realizarea unui spectacol, nu puteai ieşi decât îmbogăţit. Cred că o calitate a unui artist adevărat este să asculte şi alte puncte de vedere şi mai ales să aibă îndemânarea de a le topi într-o energie unică. Sigur, să recunoaştem, este o calitate rară, poate din ce în ce mai rară.

Născut în 25 august 1936, la Bucureşti, Cristian Munteanu (m. 31 ianuarie 2008, Bucureşti) a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti în 1959. Regizor mai întâi la Teatrul din Piatra Neamţ, a fost angajat în 1962 la Radiodifuziunea Română, ca regizor artistic. După decembrie 1989, a devenit primul redactor-şef al Redacţiei Teatru, care fusese până atunci secţie a Redacţiei Emisiunilor Culturale. Practic, Cristian Munteanu a pus bazele activităţii distincte a acestei redacţii în forma în care se desfăşoară ea astăzi.

Cele mai multe dintre spectacolele sale sunt astăzi înregistrări de referinţă, aflate în Fonoteca de Aur. Amintesc câteva: Broaştele de Aristofan, Orestia de Eschil, Odiseea de Homer, Electra de Sofocle, Cel ce se pedepseşte singur de Terenţiu, Henric al IV-lea, Othello, Troilus şi Cresida şi Cymbeline de Shakespeare, Tragica istorie a doctorului Faust şi Eduard al II-lea de Marlowe, Arden din Feversham, Viaţa e vis de Calderón de la Barca, Faust, Torquato Tasso, Iphigenia în Taurida şi Clavigo de Goethe, Maria Stuart şi Intrigă şi iubire de Schiller, Ruy Blas şi Marion Delorme de Victor Hugo, Roşu şi negru de Stendhal, Pasărea albastră de Maurice Maeterlinck, Brand şi Rosmersholm de Ibsen, Duhul pădurii de Cehov, Lungul drum al zilei către noapte, Anna Christie, Din jale se întrupează Electra, Dramele mării de Eugene O’Neill, Ciocârlia de Jean Anouilh, Cumpăna amiezii de Paul Claudel, Procesul şi Castelul de Kafka, Serenadă târzie de Alexei Arbuzov, Deşertul tătarilor de Dino Buzzati, Labirintul de Fernando Arrabal, Istoria ieroglifică de Dimitrie Cantemir, Răscoala de Liviu Rebreanu, Avram Iancu, Zamolxe şi Arca lui Noe de Lucian Blaga, Iată femeia pe care o iubesc de Camil Petrescu, Salba Mălinei de Dominic Stanca.

În toate, amprenta stilistică a regizorului este inconfundabilă. Ea se traduce printr-un simţ aparte al construcţiei teatral-radiofonice, aspect esenţial în această formă de artă, care, adresându-se unui singur simţ, auzul, recompune un univers întreg. Există fără îndoială reguli nescrise ale acestei specii, teatrul radiofonic, pe care Cristian Munteanu îl considera forma cea mai rafinată de teatru. Dar nici una dintre ele nu poate suplini disciplina interioară a artistului, care presupune, pe lângă o cultură teatrală vastă, asimilată organic, fermitatea opţiunii stilistice şi, astfel, capacitatea de reinterpretare optimă a unui text. A unui text care să fie pregătit pentru a deveni spectacol radiofonic, ştiut fiind că sunt puţini dramaturgi care scriu special pentru teatrul radiofonic. Ceea ce la lectura piesei poate oferi o satisfacţie intelectuală deosebită, ceea ce pe scena de scândură poate crea un efect extraordinar, la radio, dimpotrivă, pot să aibă minimă relevanţă, ba chiar să împiedice coerenţa spectacolului. Am avut cu toţii enorm de învăţat de la regizorul Cristian Munteanu, începând cu selecţia şi pregătirea textului până la forma finală a spectacolului, în care fiecare element era aşezat la locul potrivit şi mai ales avea deplină justificare artistică.

Cristian Munteanu, Radu Amzulescu, Mircea Albulescu, în Studioul „Mihai Zirra” al Radiodifuziunii, la înregistrarea recitalului „Contraste”. Cinci personaje în interpretarea actorului Mircea Albulescu, 19 aprilie 2006

Regizorul, mărturisea Cristian Munteanu, trebuie să facă o orchestraţie. O orchestraţie, îmi permit să adaug în context, care începe chiar de la forma potenţial radiofonică a textului dramatic. Pe bună dreptate, Cristian Munteanu susţinea că oricâtă invenţie şi fantezie s-ar suprapune peste un text care nu a fost adaptat corespunzător tehnicii teatrului radiofonic, rezultatul va fi sortit eşecului. Că uneori, trebuie, cu regret, să elimini fragmente sau să modifici chiar elemente structurale ale piesei, e de la sine înţeles. Fără această „suferinţă”, devine imposibil să faci pasul spre transformarea plauzibilă a unui text pentru radio. Este o lecţie pe care am detaliat-o adesea în compania lui Cristian Munteanu, ale cărei secrete le-am asimilat de la un artist puţin dispus, temperamental, să dea lecţii. Avea însă talentul de a se face înţeles, de a convinge fără lungi ocoluri, de a se impune cu eleganţă dar şi de a şti să dirijeze, adică să aşeze la locul cuvenit sugestiile venite de la actori şi de la ceilalţi membri ai echipei, redactor, compozitor, regizor muzical, regizor tehnic. Îmi este vie modalitatea sa de a lucra, fascinaţia artistică – nu e un cuvânt exagerat – trăită colaborând la câteva spectacole în ultimii ani, primite la superlativ, fie că ele se numesc Adunarea femeilor de Aristofan, Comedia măgarilor de Plaut, Praznicul ciubotarului de Thomas Dekker, Duios Anastasia trecea, dramatizare de Puşa Roth a nuvelei lui D. R. Popescu, Mantaua şi Moartea lui Ivan Ilici, dramatizări ale aceleiaşi autoare după textele lui Gogol şi Tolstoi, O repetiţie moldovenească de Costache Caragiale sau seria de recitaluri în care un actor interpretează cinci roluri, idee pe care Cristian Munteanu a îmbrăţişat-o cu entuziasm în vara lui 2004, regizând şapte asemenea recitaluri: „Dramele puterii”. Cinci personaje în interpretarea actorului Dan Condurache, „Slugi isteţe şi bufoni” –  Horaţiu Mălăele, „Peţitoare şi cumetre” – Dorina Lazăr, „Îndrăgostiţi în teatrul lumii” – Delia Nartea şi Cristian Iacob, „Chipuri ale feminităţii” – Virginia Mirea, „Contraste” – Mircea Albulescu, „Lumea ca teatru” – Adriana Trandafir.

De-a lungul timpului, a avut ocazia de a lucra cu mari actori ai scenei româneşti din generaţii diferite şi cred că multe dintre aceste înregistrări i-au marcat deopotrivă pe interpret şi pe regizor. La tinereţe, în 1966, punea în undă Orestia de Eschil, cu Olga Tudorache, Ileana Predescu, Dan Nasta în distribuţie. Pot spune acum, retrospectiv, că teatrul antic a rămas o preocupare constantă a lui Cristian Munteanu. Nu ştiu dacă se afla neapărat printre preferinţele sale, printre – să zicem aşa – priorităţi. Avea însă priceperea rară de a da relief sonor pasajelor corale, lucrând cu migală fiecare nuanţă, îmbrăcând ansamblul într-un context care să-l susţină şi să-i sporească semnificaţia, aşa cum puteţi observa din cele două spectacole, Orestia şi Broaştele, programate în această lună, care îi este dedicată. Din excepţionala creaţie regizorală a lui Cristian Munteanu am inclus acum, pe lângă cele două înregistrări aminte, Faust, Othello, Ciocârlia, Mantaua, Moartea lui Ivan Ilici, Duios Anastasia trecea, Cel ce se pedepseşte singur, O repetiţie moldovenească, Procesul.

Costin Tuchilă

1 noiembrie 2009

7 Responses to “Cristian Munteanu”

Comediile lui Caragiale în viziunea regizorală a lui Sică Alexandrescu

Dacă ar trebui să facem consideraţii de psihologia creaţiei, este evident că montările clasice ale regizorului cu comediile lui Caragiale şi cu adaptări scenice după proza scriitorului – de fapt succesiunea lor pe scena Naţionalului bucureştean şi succesul constant timp de aproape două decenii, apoi înregistrarea lor la Teatrul Radiofonic – au fost rodul unei serioase pregătiri prealabile. Nu atât datele premierelor sunt cele care conduc la o asemenea concluzie, cât unitatea evidentă a concepţiei regizorale, organicitatea ei, siguranţa extraordinară a construcţiei de ansamblu, în care nici cel mai mic amănunt nu trădează vreo ezitare sau vreun experiment, verificabil ulterior, pe parcursul mersului spectacolului şi în funcţie de reacţia publicului.

Sică Alexandrescu

Marea operă regizorală a lui Sică Alexandrescu a început în stagiunea 1948 – 1949. La 17 septembrie 1948, afişul Teatrului Naţional din Bucureşti anunţa premiera cu O scrisoare pierdută, în distribuţia: Marcel Anghelescu (Ghiţă Pristanda), Costache Antoniu (Cetăţeanul turmentat), Niky Atanasiu (Nae Caţavencu), Radu Beligan (Agamiţă Dandanache), Nicolae Brancomir (Iordache Brânzovenescu), Alexandru Critico (Ştefan Tipătescu), Ion Finteşteanu (Tache Farfuridi), Ion Ulmeni (Zaharia Trahanache), Eugenia Zaharia (Zoe Trahanache). Scenografia şi costumele erau realizate de W. Siegfried. Alexandru Giugaru avea să apară mai târziu în Trahanache. El era anunţat pe afiş la premiera din 22 iunie 1956, când rolul lui Tipătescu era jucat de Constantin Bărbulescu iar rolul lui Zoe era deţinut de Cella Dima şi Elvira Godeanu.

Trahanache, caricatură de Jiquidi

După un an, în 18 septembrie 1949, se reprezenta în premieră O seară la Union, adaptare scenică de Sică Alexandrescu, care îi distribuia pe Costache Antoniu, Aristizza Romanescu, Eugenia Popovici, Tanţi Soviani, Ion Vova, Mircea Constantinescu, Marga Boureanu, Ion Finteşteanu, Birlic ş.a., mulţi dintre ei în travesti. Birlic era, de exemplu, O duduie. După 13 ani, în 1962 (la semicentenarul morţii lui Caragiale), când Sică Alexandrescu avea să reia O scrisoare pierdută (cu Carmen Stănescu în Zoe) şi O noapte furtunoasă, îl distribuia pe Birlic în rolul Coanei Efimiţa din Conu Leonida faţă cu reacţiunea. Partener îi era Alexandru Giugaru.

Alexandru Giugaru

În prima parte a anului 1951 (25 aprilie), iese la rampă D’ale carnavalului: Marcel Anghelescu (Iordache), Alexandru Giugaru (Iancu Pampon), Niky Atanasiu (Nae Girimea), Radu Beligan (Catindatul), Cella Dima (Didina Mazu), Carmen Stănescu şi Maria Voluntaru (Miţa Baston), Grigore Vasiliu-Birlic (Crăcănel), I. Horaţiu (Un ipistat), Maria Grecescu (O mască). După nici 10 luni, în 4 februarie 1952, O noapte furtunoasă, cu distribuţia: Marcel Anghelescu (Nae Ipingescu), Alexandru Giugaru (Jupân Dumitrache), Silvia Dumitrescu (Veta), Eugenia Popovici (Ziţa), Radu Beligan (Rică Venturiano), Niky Atanasiu (Chiriac), Ion Ciprian şi Constantin Dinescu (Spiridon).

Cella Dima

După mai puţin de o lună, Momente, dramatizare de Sică Alexandrescu, muzică de scenă de Emil Bobescu, aducându-i la rampă pe Marcel Anghelescu, Radu Beligan, Mircea Demetriad, Alexandru Diaconescu, Cella Dima, Ion Finteşteanu, Al. Giugaru, Niculescu-Buzău, Birlic.

Radu Beligan

Contextul în care au fost realizate variantele radiofonice ale acestor spectacole neegalate poate fi refăcut din documentele existente în arhiva Societăţii Române de Radiodifuziune. După trei ani de întrerupere, în toamna lui 1951 reapare revista săptămânală „Programul de radio”, editată de Comitetul de Radio de pe lângă Consiliul de Miniştri al Republicii Populare Române. În nr. 7 din 23 decembrie, pe pagina I apare o informaţie despre operele lui Caragiale la microfon. Conform Hotărârii Consiliului de Miniştri, pentru sărbătorirea a 100 de ani de la naşterea lui Caragiale, „se instituie Comitetul Naţional Jubiliar care are sarcina de a conduce şi lua toate măsurile în legătură cu sărbătorirea acestei aniversări. În cinstea centenarului lui Caragiale, emisiunea Teatru la microfon va prezenta ascultătorilor câteva dintre cele mai reprezentative opere ale marelui scriitor şi dramaturg. Astfel, vineri 28 decembrie, la orele 22,20, va fi difuzată cunoscuta comedie «D’ale carnavalului» iar în cursul lunii ianuarie 1952 vor fi transmise comediile «O noapte furtunoasă», «O scrisoare pierdută», «Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea» şi mai multe schiţe ale lui I. L. Caragiale. Lucrările marelui clasic vor fi interpretate la microfon de cei mai de seamă maeştri ai scenei noastre.”

Într-o altă pagină, la rubrica „Teatru la microfon”, publicaţia anunţa că miercuri 26 decembrie se va transmite comedia Văduva isteaţă de Carlo Goldoni în regia lui Sică Alexandrescu iar duminică 30 decembrie, scenariul Tudor Vladimirescu, avându-l în rolul titular pe artistul poporului Nicolae Bălţăţeanu. Dacă au fost înregistrate şi nu transmise în direct, benzile nu s-au păstrat.

D’ale carnavalului s-a transmis pe posturile Bucureşti 1 şi Craiova, în ziua (28 decembrie) şi la ora anunţate. În distribuţie: Grigore Vasiliu-Birlic, Niky Atanasiu, Marcel Anghelescu, Alexandru Ghibericon, Ionescu Horaţiu, Cella Dima, Carmen Stănescu, Zizi Petrescu ş. a. Regia artistică: Sică Alexandrescu. În raportul de emisie, Raport critic al programelor, cum se numea atunci, citim că piesa s-a difuzat după Radiojurnalul de la ora 22,00, care a durat 19 minute, fiind descris astfel: „Conţinut bogat, înlănţuirea problemelor, justă. De remarcat că se dă o mare importanţă ştirilor culturale, ca de obicei. Ştiri sportive, foarte diferite. Redactare corectă. Crainicii Florescu, Cosac citesc bine frazat, fluent, corect. Sfârşitul, 22,19.”

Despre D’ale carnavalului, meticulosul responsabil literar notează: „Prezentarea, just întocmită. Interpretarea excelentă reuşeşte să scoată în evidenţă binecunoscutele calităţi ale marelui nostru comic. Indicaţiile scenice sunt citite de crainic cu un ton potrivit. Regia, bună; tehnica, normală. Sfârşitul: 23,39.” După piesă, o completare muzicală: Trei preludii de Chopin, 10 minute.

Distribuţia acestei primei versiuni radiofonice cu D’ale carnavalului (a doua datorată lui Sică Alexandrescu datează din 1961), aduce o modificare importantă faţă de cea a premierei de la Naţional: în locul lui Giugaru, în rolul lui Iancu Pampon joacă Alexandru Ghibericon. Alte schimbări vizează rolurile episodice: Zizi Petrescu (O mască), Puiu Mirea (Un chelner). Comentatorul: Horia Şerbănescu, pe care îl ascultăm în aceeaşi ipostază şi în Conu Leonida. Înregistrarea a fost făcută pe 15 decembrie 1951, în studioul de la Sf. Sava, avându-l ca regizor tehnic pe inginerul George Buican iar regizor de studio, Ion Vova. Datele exacte ale înregistrării celorlalte trei piese nu se cunosc, dar e de presupus că două dintre ele (O Noapte furtunoasă şi O scrisoare pierdută) nu au fost înregistrate la sfârşitul lui decembrie 1951, ci în ianuarie 1952. Pe banda care păstrează înregistrarea comediei Conu Leonida faţă cu reacţiunea şi a celor Trei schiţe dramatizate şi pe care o puteţi asculta acum, crainicul anunţă că Emisiunea I. L. Caragiale a fost înregistrată în 1951, ea difuzându-se însă, după cum ştim din arhivă, în 25 ianuarie 1952. Datarea este fără îndoială indubitabilă.

Evocându-l pe Birlic într-un Profil teatral difuzat după moartea marelui actor, în 1970, Sică Alexandrescu afirma: „În D’ale carnavalului, Crăcănel al lui Birlic, unde el a împletit lacrima cu zâmbetul, va rămâne un exemplu de convingerea cu care trebuie jucată farsa.”

Grigore Vasiliu-Birlic

Numărul 11 al „Programului de radio”, datat 21 ianuarie 1952, publica pe prima pagină o notă cu titlul În întâmpinarea centenarului I. L. Caragiale, informând despre transmiterea pe 25 ianuarie a comediei Conu Leonida faţă cu reacţiunea, urmată de patru schiţe scenarizate. Apoi, „din schiţele marelui scriitor, marţi 22 ianuarie, orele 11,40, «Premiul întâi», satiră a şcoalei burgheze iar sâmbătă 26 ianuarie, orele 21, 25, pe Radio Bucureşti 1 şi Craiova, «Triumful talentului». În emisiunea de joi 24 ianuarie, orele 15,15, pe Radio România şi Bucureşti 2 vom transmite basmul «Făt-Frumos cu moţu-n frunte» [traducere a lui Caragiale după Charles Perrault, n.n.].” E greu de ştiut dacă aceste schiţe au fost înregistrate pe bandă sau citite în direct.

Duminică 20 ianuarie 1952, ora 17,00, postul Radio Bucureşti 1: O noapte furtunoasă după un program muzical „la cererea fruntaşilor în producţie aflaţi la Casa de odihnă «7 Noiembrie» din Predeal”. Consemnarea din raportul de emisie este amănunţită, în culoarea defunctei epoci, dar cu superlativele meritate de montarea Sică Alexandrescu: „Se difuzează «O noapte furtunoasă» de Ion Luca Caragiale. Cele câteva cuvinte de la început despre Caragiale ca om şi autor, despre societatea în mijlocul căreia a trăit şi împotriva căreia a luptat, sunt just orientate politic, simplu, accesibil redactate. Sceneta lui Nicolae Kiriţescu, care urmează după aceea, evocă deosebit de viu, caracteristic, momentul solemn de la Academie, când, în 1891, burghezo-moşierimea refuză premierea operei lui Caragiale cu Premiul Heliade Rădulescu. Dialogul e bine condus, personajele se conturează precis prin cele ce spun. Interpretarea foarte bună, cu multă naturaleţe. Se remarcă Ciprian (Sion) şi Gion (Sturdza) prin autenticitatea cu care îşi rostesc punctele de vedere împotriva premierii, făcându-te parcă să vezi tipurile marilor moşieri şi politicieni care conduceau în trecut ţara. Comedia lui Caragiale «O noapte furtunoasă» este difuzată într-o distribuţie şi interpretare excelente. Stilul caragialesc este redat cu puritate, simplu, fără exagerările interpretării din trecut şi fără nuanţele ieftine de mahala ale acesteia. Emisiunea teatrală din această seară este plăcută, atractivă şi cred că a corespuns scopului propus, acela de a contribui la sărbătorirea marelui nostru dramaturg realist. Se termină la 18,35, cu 10 minute înainte.” Urmează aproape 25 de minute de melodii populare româneşti. Cronometrul responsabil este neiertător notând că programul muzical a început la ora 18, 35 de minute şi 30 de secunde.

Marcel Anghelescu

Pentru minunata versiune de pe scena undelor, Sică Alexandrescu preia aproape integral prima distribuţie de la Teatrul Naţional, cu Alexandru Giugaru în Jupân Dumitrache, Marcel Anghelescu (Nae Ipingescu), Radu Beligan (Rică Venturiano), Niky Atanasiu (Chiriac), Ion Ciprian (Spiridon), Silvia Dumitrescu-Timică (Veta), Victoria Mierlescu (Ziţa). Regia tehnică poartă semnătura inginerului Lucian Ionescu.

Doar cinci zile aveau să treacă până la premiera cu Conu Leonida faţă cu reacţiunea şi cele Trei schiţe scenarizate (nu patru cum se anunţa în revistă): Arendaşul român (cu Alex. Giugaru, Gh. Ciprian, Niky Atanasiu, Radu Beligan), Lanţul slăbiciunilor (cu Marcel Anghelescu, Radu Beligan, Cella Dima), Tren de plăcere (în distribuţie: Radu Beligan, Marcel Anghelescu, Cella Dima, Niky Atanasiu, Sonia Cluceru), tot în regia lui Sică Alexandrescu: vineri 25 ianuarie 1952, ora 22,20 la Radio Bucureşti 1, evident după Radiojurnal, considerat în raport „variat, înlănţuirea programelor, justă. Crainicii Speranţă, Stieber au făcut o bună lectură. Crainicul Speranţă are o bâlbâială la pagina 18, crainica Stieber are o ezitare la pagina 30 iar la pagina 32 citeşte «cultără» în loc de «cultură».” Grele vremuri! Nici emisiunea de teatru nu e ferită de observaţii critice: „Prezentarea în general substanţială şi justă. Totuşi, în schiţa «Tren de plăcere» nu reliefează destul de exact ideea principală, spunând că denunţă imoralitatea familiei burgheze. S-a transmis piesa într-un act «Conu Leonida faţă cu reacţiunea». În continuare s-au transmis schiţele «Arendaşul român», «Lanţul slăbiciunilor» şi «Tren de plăcere». Atât piesa cât şi schiţa s-au bucurat de o interpretare excelentă. Ar fi trebuit însă ca între piesă şi reprezentarea schiţelor să fie puţină pauză, nu să se intre pe nerăsuflate dintr-una într-alta. Înregistrări clare. S-a terminat cu 5 minute înainte. În completare, s-au transmis o melodie populară românească, numerele câştigătoare la Loto central şi semnal. Programul zilei se încheie cu cântece pe versurile poeţilor noştri.”

Eroii farsei lui Caragiale au identitatea actorilor care urmau să intre în scenă la Teatrul Naţional pe 4 februarie 1952: G. Timică (Conu Leonida), Sonia Cluceru (Efimiţa), Eugenia Bame (Safta).

N. Mantu, În trenul de plăcere Bucureşti – Sinaia

Nu a fost bineînţeles o întâmplare că în ziua în care se împlinea un veac de la naşterea lui Caragiale, miercuri 30 ianuarie 1952, ascultătorii posturilor România şi Bucureşti 2 s-au răsfăţat cu O scrisoare pierdută şi încă la o oră de difuzare de maximă audienţă: 20,00. Pentru curiozitatea dvs. desprind din raportul de emisie: în emisiunea în limba maghiară, care a precedat capodopera interpretativă, a fost transmisă partea a IV-a a Scrisorii pierdute în versiunea artiştilor Teatrului Secuiesc din Târgu Mureş. Se consemnează o depăşire de 2 minute şi 30 de secunde. La 20,03, Teatru la microfon, două ore, „intră cu trei minute mai târziu din cauza emisiunii maghiare: transmisia piesei «Scrisoarea pierdută» de I. L. Caragiale. Alegerea piesei era mai potrivită în cadrul sărbătoririi marelui scriitor. Interpretarea a fost valoroasă, personagiile s-au conturat cu claritate, sugestiv. Atmosfera caragialească a fost cu succes realizată, în perfect acord al interpreţilor. Unele aspecte şarjate a avut Finteşteanu (Farfuridi), în actul al III-lea, discursul său. Explicaţiile crainicului, discrete, completează bine desfăşurarea piesei. Cred că ar fi fost mai bine să se dea ascultătorului şi distribuţia, aşa cum se face obişnuit, fiecare personagiu cu interpretul său. Este de presupus că mai sunt ascultători cari n-au avut ocazia să cunoască până acum piesa, încât menţionarea parţială doar a interpreţilor nu i-a putut lămuri, servind doar unei părţi din massa ascultătorilor, ceea ce nu este just şi nici în acord cu înaltul rol educativ al instituţiei noastre. Imprimarea a fost foarte clară, perfect accesibilă, de bună calitate, cu excepţia a câtorva ţiuituri. Durata: 2 ore. 22,03: ora exactă. Închiderea emisiunii, normal. Crainica Stieber se bâlbâie la cuvântul 397.” (probabil anunţarea frecvenţei).

În dactilogramă există şi trei tăieturi cu cerneală neagră. Cineva n-a fost de acord cu adjectivul „discrete”, cu propoziţia despre rolul educativ şi cu menţionarea depăşirii cu 3 minute. Trebuie să recunoaştem însă că observaţia referitoare la absenţa distribuţiei era îndreptăţită.

Faţă de premiera de la Naţional din 17 septembrie 1948, există importante modificări. Criticul Valentin Silvestru remarca în volumul Caligrafii pe cortină (1974): „Spectacolul n-a fost însă niciodată fixat într-un chenar definitiv. Din motive bine chibzuite iar alteori din inexorabilităţi ale destinului, el a fost revăzut mereu schimbându-se la un moment dat chiar elemente importante ale cadrului plastic, în sensul unei stilizări a amănuntelor de epocă. S-a modificat de mai multe ori distribuţia.”

Elvira Godeanu

La Radio, rolul lui Tipătescu este interpretat de Niky Atanasiu, care fusese Caţavencu. Radu Beligan este clasicul pentru noi cei de astăzi, Agamiţă Dandanache iar Birlic, Brânzovenescu. În Caţavencu apare Ion Talianu. Ei vor intra în scenă în aceste roluri pe 10 februarie 1952, în spectacolul festiv al Teatrului Naţional. Neschimbaţi, Alexandru Giugaru (Trahanache), Marcel Anghelescu (Pristanda), Elvira Godeanu (Zoe), Ion Finteşteanu (Farfuridi), Costache Antoniu (Cetăţeanul turmentat). Regia tehnică era asigurată de inginerul Lucian Ionescu, regizor de studio era atunci maestrul Ion Vova.

Costin Tuchilă

Virtuţile teatrului radiofonic

S-ar fi putut crede că, odată cu apariţia teatrului de televiziune, în care mijloacele auditive se conjugă cu cele vizuale, spectacolul radiofonic, mizând doar pe expresia vocii actorului şi pe efecte sonore şi muzică, îşi va pierde audienţa. Dar nu s-a întâmplat aşa. Există milioane de auditori care au rămas fideli teatrului radiofonic. Păstrându-şi avantajul de a putea alcătui, pentru fiecare piesă, distribuţiile antologice, acesta şi-a perfecţionat în ultimii ani, până la virtuozitate, mijloacele specifice.

Utilizarea unei ilustraţii muzicale din ce în ce mai rafinate, a unor efecte sonore sugestive, la care se adaugă virtuţile expresive foarte nuanţate ale vocii umane, conferă teatrului radiofonic o putere de seducţie şi un farmec aparte.

În ce mă priveşte, urmăresc cu consecvenţă spectacolele transmise duminică şi luni seara pe canalul Radio România Actualităţi. La sfârşitul săptămânii trecute, Teatrul Naţional Radiofonic ne-a oferit prilejul să ascultăm, în premieră, o excelentă dramatizare a celebrei nuvele  Mantaua de N. V. Gogol, datorată Puşei Roth. Surmontând puţinătatea dialogului din creaţia clasicului rus, Puşa Roth a izbutit, fără a trăda originalul, dimpotrivă, potenţându-i sensurile profunde, să ne sugereze un întreg univers uman şi să ofere partituri generoase interpreţilor.

La rândul său, experimentatul regizor Cristian Munteanu a concentrat toate mijloacele genului pentru a transmite umilinţa la care e supus eroul lui Gogol, Akaki Akakievici, deopotrivă universul fantastic în care se desfăşoară răzbunarea sa postumă. Portretul micului funcţionar, obiect al batjocurii unora şi al compătimirii altora, e schiţat din capul locului, printr-un reuşit schimb de replici al personajelor secundare.

Un cor interpretând cântece ruseşti contribuie la realizarea atmosferei în care vieţuieşte şi copiază acte Akaki Akakievici, pentru care o nouă manta devine obsesie şi ideal de viaţă. Interpretarea acestui rol a înscris în palmaresul lui Virgil Ogăşanu, aflat într-o etapă fastă a carierei sale, o nouă creaţie de referinţă. Vocea sa nuanţează profund modul în care Akaki Akakievici suportă umilinţele colegilor săi de birou, ca şi felul în care devine inflexibil în demersul pentru a-şi recupera mantaua furată.

Este încărcată de semnificaţii discuţia cu înaltul personaj, în urma căreia eroul este învins, lovit în idealul de a-şi recăpăta mantaua, şi-şi dă sufletul. Dar, dacă a murit umilit, Akaki Akakievici îşi ţese răzbunarea postumă într-o atmosferă fantastică.

Virgil Ogăşanu

Din vocea cu inflexiuni timide, Virgil Ogăşanu foloseşte tonuri imperative cutremurătoare, până când stafia lui – umblând prin Petersburg – izbuteşte să smulgă mantaua de pe umerii înaltului personaj. În 80 de minute, Virgil Ogăşanu – Akaki Akakievici parcurge un tragic destin uman, în confruntare cu o societate strâmb constituită. Întreaga distribuţie, destul de numeroasă, contribuie, bine îndrumată regizoral, la reuşita acestui spectacol radiofonic.

Dar, din ansamblu, se disting cel puţin trei interpreţi. Mă refer la Mircea Albulescu, el dă viaţă sonoră, cu nuanţe adecvate, croitorului de cartier Petrovici, care îşi pune toată pasiunea şi priceperea în confecţionarea mantalei, vorbind despre tigheluri şi căptuşeală ca despre nişte fiinţe vii.

De asemenea, rolul gazdei lui Akaki, Agafia, prilejuieşte Tamarei Buciuceanu-Botez treceri încărcate de sensuri de la registrul comic la cel dramatic. În fine, Alexandru Repan conferă înaltului personaj toată insolenţa poziţiei sale sociale, pentru a realiza, în final, întreaga tragedie pe care a declanşat-o comportamentul său.

Eugen Comarnescu

„Cronica Română”, nr. 3368, joi 12 februarie 2004

Spectacolul Mantaua s-a difuzat în premieră duminică 8 februarie 2008, la ora 20,30, la Radio România Actualităţi.

«Danton» de Camil Petrescu

Visul care l-a reprezentat pentru autorul său Danton se înfăptuia la Radio în 1972, cu doi ani înainte ca reconstituirea dramatică a lui Camil Petrescu să ajungă pe scena de teatru, într-un spectacol care a reprezentat un moment extraordinar în istoria teatrului românesc. Desigur spectacolul radiofonic al lui Paul Stratilat, în trei părţi care totalizează 170 de minute, nu a fost nici el un eveniment trecut cu vederea. Montarea pe care o veţi în această lună asculta rămâne, pe lângă calităţile excepţionale ale interpretării, unul dintre cele mai preţioase documente sonore. Adaptarea lui N. Al. Toscani, cu titluri ale celor trei părţi, este o bună sinteză a piesei „gestaltiste”, dramă care rivalizează, dacă nu cumva întrece tot ce s-a scris în istoria teatrului pe tema Revoluţiei Franceze. Ea mi se pare superioară lucrărilor dramatice ale lui Romain Rolland nu atât pentru că viziunea era una foarte modernă în epocă – şi rămâne la fel de modernă şi astăzi. În fond, Camil Petrescu, dramaturg de mare forţă, anunţa limpede teatrul de situaţii de tip existenţialist al unui Jean-Paul Sartre iar Danton, publicată în 1931, la Editura Vremea, nu face excepţie.

Camil Petrescu

Clişeul critic referitor la nereprezentabilittatea scenică a dramei Danton s-a dovedit a fi şi el, ca atâtea altele, fals, creând prejudecăţi. De fapt, cred că aprecierea lui Călinescu din Istoria literaturii române de la origini până în prezent a fost citită greşit, trunchiat: „Reprezentabilă sau nu (mai degrabă nereprezentabilă prin excesul de nuanţe şi prea multele tablouri), Danton este o operă excepţională, un portret de o uimitoare vitalitate.” Calificativul excepţional nu este, trebuie să recunoaştem, frecvent la G. Călinescu, care aprecia, dincolo de „grija autorului de a nu melodramatiza”, „adevărul sufletesc, de cea mai rară pătrundere”. Aspect – el singur – care poate scoate drama lui Camil Petrescu din statutul de text pentru lectură. Că dificultăţile de a-l monta inclusiv în teatrul cu unică dimensiune nu sunt deloc puţine, este la fel de adevărat: personaje multe, scene colective, treceri rapide la o situaţie dramatică la alta ş.a.m.d. Dar toate acestea s-au dovedit a fi dificultăţi surmontabile atât la Radio, în acest spectacol copleşitor al lui Paul Stratilat, cu Mircea Albulescu în rolul titular şi cu o distribuţie foarte inspirată, cât şi pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, în montarea extraordinară a lui Horea Popescu, în care la un moment dat erau 200 de persoane pe scenă. Rolul lui Danton era interpretat de Mircea Albulescu, cel al lui Robespierre, de Radu Beligan, directorul Naţionalului (la Radio: Gheorghe Cozorici), în Camille Desmoulins (interpretat la Radio de Ion Caramitru) apărea Florin Piersic, Carmen Stănescu o interpreta pe Doamna Roland, în rolul Louise Gély era distribuită Tamara Creţulescu. Spectacolul de la Naţional s-a jucat pentru prima dată în 30 decembrie 1974, premiera oficială având loc o săptămână mai târziu, în 6 ianuarie 1975.

Georges-Jacques Danton ( 26 octombrie 1759 – 5 aprilie 1794)

Om de stat, unul dintre cei mai importanţi din istoria Franţei, fin diplomat, Danton este un personaj pe cât de complex, pe atât de contradictoriu. Mircea Albulescu reuşeşte aici un rol de compoziţie cu totul special, prin studiul atent al nuanţelor psihologice, care pot părea relativ limpezi doar la o lectură superficială (autorul făcând, după cum se ştie, exces de indicaţii de joc), şi mai ales prin valorificarea lor în fiecare dintre tablouri. Totuşi aş sugera să observaţi trecerea atât de firească de la scenele publice, de la înfruntarea dramatică sau disputa de idei la cele care presupun interiorizare şi autoanaliză. În plus, teribil este felul în care rosteşte Mircea Albulescu câteva replici de mare expresivitate, atât în spectacolul Danton, cât şi în fragmentul inclus în recitalul Contraste (v. pagina Colecţii): „Dumnezeu? Neant şi pământ, Louise.”; „Prietene, nu iei patria pe talpa ghetelor când ai fugit.” (Tabloul al XVIII-lea); sau ultima replică a piesei, rostită aproape fără intonaţie ori inutilă teatralizare, cu pauze, fără tonuri care ar trăda pierderea echilibrului ori sugerarea unei nuanţe melodramatice. Şi devenind astfel cu atât mai cutremurătoare: „Ascultă, Sanson, după ce îmi vei reteza capul să-l ridici şi să-l arăţi poporului… Merită.”

Mircea Albulescu în Danton

Reproduc un fragment din volumul Poezie de teatru. Puşa Roth în dialog cu Mircea Albulescu (Iaşi, Editura Ars Longa, col. „Summa cum laude”, nr. 1, 2008), în care marele actor rememorează contextul în care a jucat acest rol extraordinar.

„Puşa Roth: – În 1956 l-aţi cunoscut pe Camil Petrescu, pe Don Camilo, aşa cum îl alintaţi, ca şi contemporanii săi, când amintiţi despre fluturii în lesă de aur. La ce eveniment al anului ’56 l-aţi întâlnit?

Mircea Albulescu: – I-am strâns mâna lui Camil Petrescu de-adevăratelea cu aproape o jumătate de secol înaintea duelului (mai exact în primăvara anului 1956) şi gestul acesta „pripit, exaltat şi fără ieşiri catastrofale” l-am furat în vacarmul stârnit de bucuria celor peste douăzeci de colegi care jucam în spectacolul de absolvenţă de la I. A. T. C., Tragedia optimistă de Vîşnevski, într-o sală de spectacole de la subsolul Ateneului Român. Deci, acolo, la subsolul Ateneului, se vorbea în doi, în trei, în câte câţi poţi să vrei – şi eu tot mai ţineam în palma mea mâna acestui vulcan, mânat şi deopotrivă minat de dorinţa fierbinte de a cunoaşte această statuie care a coborât de pe soclul său din curiozitate pentru viitorul teatrului românesc.

Vorbea cu toată lumea, dar răspundea doar celor cărora le văzuse buzele în clipa în care i se adresau. Masca cu eleganţă experimentată hipoacuzia care-l chinuia de atâta vreme. Şi cu toate astea părea că tot caută pe cineva din priviri. Văzând ca are puţine şanse să scape din strânsoarea unui fost campion naţional de atletism, m-a tras uşor către el şi m-a întrebat cu o duplicitate în privire de parcă mi-ar fi cerut adresa Ancăi Vereşti…

– Unde e ăla urâtu’?

Aveam 185 de centimetri înălţime şi o greutate de 81 de kilograme, păr ondulat, jucasem şi rugby… ei, poftim întrebare!

I-am făcut semn de sus, de la mine, abandonându-i braţul că, adică, cine, care ăla urâtu’?

Cu liniştea celor care-şi cunosc bine intenţiile, mi-a silabisit în ochi…

– Marinarul răguşit!…

Ei, poftim gusturi!…

Dar, Don Camilo ştia exact de ce şi pe cine caută.

Tot timpul spectacolului i-a vorbit lui Vlad Mugur, tânărul nostru profesor, despre Costică Rauţchi – căci el era «Marinarul răguşit» – despre speranţa lui că, poate, acest băiat ar fi în stare să dea chip şi viaţă eroului său care încă niciodată nu a văzut lumina scenei, Danton.

L-am adus pe Costică Rauţchi şi am asistat la primul excurs al autorului despre personajul acesta atât de fabulos.

P. R.: – După mulţi ani, aţi jucat Danton la Teatrul Radiofonic în regia lui Paul Stratilat.

M. A.: – Regizorul Paul Stratilat a realizat un spectacol de teatru serial de trei ore, în adaptarea radiofonică a lui N. Al. Toscani, care s-a difuzat în premieră în 13 – 15 martie 1972.

P. R.: – Cine făcea parte din această primă distribuţie?

M. A.: – Gheorghe Cozorici, Mihai Heroveanu, Ion Caramitru, Ion Marinescu, Ovidiu Iuliu Molodovan, Alfred Demetriu, Sorin Stratilat, Mihai Dogaru, Mihai Velcescu, Gheorghe Ghiţulescu, Corado Negreanu, Tatiana Yekel, Melania Cârje etc.

P. R.: – Unde s-au înregistrat scenele Convenţiei, ţinând cont de capacitatea unui studio, fie el şi celebrul T1?

M. A.: – Scenele Convenţiei s-au înregistrat în Sala de Concerte a Radiodifuziunii. Capacităţile studiourilor de flatare şi prelucrare a sunetelor, ca şi fonoteca de zgomote destul de redusă au obligat întregul colectiv să recurgă la mijloace «naturale» în rezolvarea multiplelor ambianţe sonore, cât şi dispunerea în planuri diferite faţă de microfon, mergând până la o reală punere în scenă pentru secvenţele care presupuneau mai multe personaje sau deplasări semnificative ale acestora.

Ce mai, am jucat piesa în toată legea, mai puţin atributele vizuale cum ar fi… decorul, costumele, machiajul, lumina etc…

Cât priveşte caracterele, personajele, personalităţile, ei bine, regizorul s-a străduit să fie cât mai aproape de cerinţele textului, pe de-o parte, şi, pe de alta, să nu-şi trădeze propria credinţă.

În ceea ce mă priveşte, am căutat să strecor o lumină complementară de sensibilitate «forţei» pe care Paul Stratilat căuta să o imprime fiecărei scene, aproape replică de replică.

Paul Stratilat (în mijloc), în Studioul T1 al Radiodifuziunii

A fost o bătălie pe care dacă nu am câştigat-o, nici nu pot să spun că a fost devastatoare, pentru mine. Ba chiar am reuşit să «contabilizez» un set de intenţii, să exorcizez câteva edecuri aparent necesare şi de veche tradiţie în îndeletnicirea actoricească.

Au fost trei episoade: Invazia prusacă, Singur împotriva duşmanilor, În preajma ghilotinei.

Întâmplarea a făcut să-mi fie de mare priinţă gândul cel bun de a considera cu deosebită atenţie «petrecerea» mea radiofonică pe acel ocean în plină dezlănţuire stihinică pe care Camil Petrescu l-a potopit peste lumea teatrului şi l-a intitulat (ignorând tradiţia americană care-şi botează uraganele doar cu nume de femei) Danton.

P. R.:– Cum a ajuns Danton pe scenă?

M. A.: – Radu Beligan schimbase fotoliul directorial de la Teatrul de Comedie cu cel de director general al Teatrului Naţional «I. L. Caragiale» din Bucureşti. Între numeroasele planuri ambiţioase care urmăreau să împletească atât realizarea directorului, cât şi a actorului Beligan, s-a aflat şi proiectul Danton.

Beligan a fost cel care m-a chemat de la Teatrul Municipal la Teatrul de Comedie cu prilejul spectacolului realizat de Dodi Esrig, Troilus şi Cresida, şi tot Beligan a fost cel care m-a chemat la Naţional pentru Danton-ul pe care urma să-l monteze Horea Popescu, rezervându-i actorului Beligan rolul lui Robespierre.

Şi astfel a ajuns Danton pe scena Teatrului Naţional în 30 decembrie 1974.”

Mircea Albulescu în Danton

În volumul Directorii Teatrului Naţional din Bucureşti (Bucureşti, Editura Nemira, 2002), istoricul de teatru Ionuţ Niculescu inserează o mărturie de creaţie a lui Radu Beligan, datată 9 decembrie 1994:

„În adolescenţa mea – într-o vreme când opera lui Camil Petrescu îşi făcuse drum în literatură, dar se afla încă departe de prestigiul şi de respectul meritat, iar publicul larg abia dacă o cunoştea – socoteam dramaturgia sa printre faptele de gândire şi de artă care ridică pulsul vieţii noastre spirituale. Cunoşteam pe de rost pasaje din dramele, din piesele, din poeziile lui. Reflectam, pe atunci, adesea, la soarta acestui scriitor, preţuit de o familie restrânsă de cititori, la piesele sale, subiect neistovit de împotriviri şi glume în presa de mare tiraj. Reţinusem dintr-o confesiune făcută lui Felix Aderca în Mărturia unei generaţii un strigăt de furie şi de disperare: «Nu mai scriu nimic, nu sunt nici rentier, nici autor străin. Poţi să aduni zece ani note, să faci piese şi să încerci rezistenţa materialului pe care-l ai, din momentul în care începi s-aşterni piesa pe hârtie… eşti fără nici o perspectivă. Am lucrat la Danton şase luni, zi de zi… uneori până la 18 ore pe zi. Am făcut 60 000 lei datorii, în timpul acesta ministerul mi-a acordat 10 000 lei ajutor pentru tipărirea lui Danton: atât cât costă, în două copii, numai transcrisul la maşină». Durerea din mărturisirea asta m-a urmărit, m-a obsedat mult timp.

Mai târziu, prin vara lui 1955, când scrierile lui Camil Petrescu fuseseră tipărite în sute de mii de exemplare, iar creaţia sa se impusese admiraţiei unanime, însă Danton, opera lui capitală, continua să rămână nejucată, i-am spus, la capătul unei lungi conversaţii pe faleza de la Eforie, că, dacă vreodată, prin absurd, voi ajunge director la Teatrul Naţional, am să determin reprezentarea piesei. În 1970, la numai câteva luni după instalarea mea în faimosul fotoliu al lui Ion Ghica, includeam în repertoriul de perspectivă al primei scene această piesă. Ştiam că mă arunc într-o aventură donquijotescă, dar eram departe de a bănui dificultăţile pe care aveam să le întâmpin. Ştiam că Naţionalul va trebui să realizeze teatral o scriere reputată ca nereprezentabilă, ştiam că montarea ei presupune o uriaşă investiţie de energie intelectuală şi morală, ştiam că va trebui să obţin adeziunile unor interpreţi de primă mărime pentru roluri secundare. M-am încăpăţânat însă, menţinându-mi proiectul şi împlinindu-l cu toate riscurile. Cu toate riscurile nu-i un termen exagerat. Fiindcă pentru a duce la capăt jucarea lui Danton a fost necesar să amân alte spectacole, stârnind animozitatea unor scriitori, regizori şi interpreţi şi, mai cu seamă, să lipsesc publicul Naţionalului, în răstimpul unei stagiuni, de premierele aşteptate, cerute, necesare. Satisfacţia mea de a fi redat teatrului românesc un text de întâia mărime s-a dublat cu aceea de a fi dăruit Iui Horea Popescu prilejul de a realiza cel mai important spectacol din prestigioasa lui carieră, lui Mircea Albulescu marele rol al vieţii sale, iar mişcării noastre teatrale poate cea mai mare izbândă a acestei jumătăţi de veac.

Radu Beligan

Din astfel de bucurii se întreţine viaţa unui animator confruntat ceas de ceas cu datoria de a alcătui un repertoriu de ţinută şi obligaţiile producţiei curente, cu aspiraţiile drepte sau nedrepte ale trupei, cu necesităţile legitime sau birocratice ale administraţiei, cu principii îndrăzneţe sau spiritul întârziat al opiniei teatrale.

L-am interpretat în acest spectacol pe Robespierre, rol extrem de important teoretic, personaj despre care se vorbeşte mereu, dar care rosteşte puţine replici şi e mai mult o prezenţă scenică decât o trăire, decât o evoluţie. Nici din punct de vedere al disponibilităţilor mele artistice nu era tipul de erou pe care îl puteam uşor întruchipa. Am acceptat totuşi să-l joc pe Robespierre, pentru că socoteam că nu aveam dreptul să stau deoparte, într-un spectacol care angaja întreg ansamblul (în tabloul Convenţiei erau pe scenă 200 de personaje!) şi pentru că era ispititoare ideea de a-mi descoperi mie însumi şi altora posibilitatea de a acoperi şi altfel de roluri decât cele care îmi sunt în mod organic apropiate.

Pe Robespierre l-am interpretat – în orice caz aceasta a fost linia pe care m-am străduit s-o urmez – ca pe o individualitate fascinată, uneori până la orbire, de idealul unor transformări menite să pună capăt, o dată şi pentru totdeauna, injustiţiei şi pentru care orice compromis, fie el şi provizoriu, cu realitatea împinge conştiinţa la retractări şi degradări. Altfel spus, am încercat să subliniez că severitatea lui Robespierre decurgea dintr-o fidelitate faţă de idee şi că legea interioară după care se conducea era nemiloasă nu numai pentru cei ce o suportau, dar şi pentru el, cel ce o aplica. Fără să atenuez tot ceea ce era nemăsurată ambiţie, eroare, culpă faţă de omenie în poziţia sa intelectuală, fără să ascund anumite deficienţe temperamentale, am lăsat totuşi să se vadă şi flăcările pasiunii sincere, splendide în care şi pentru care a ars unul din protagoniştii revoluţiei de la 1789.

Când actorii Comediei Franceze, aflaţi în turneu la Bucureşti, au asistat la spectacolul nostru, au fost atât de uluiţi de ceea ce au văzut, încât nu s-au putut despărţiţi de noi până în zori, discutând şi comentând «una din cele mai copleşitoare realizări teatrale pe care le văzuseră vreodată».

Prietenul meu Camil nu mai era lângă mine în acele momente de aur. Dar eu aveam imensa satisfacţie că vorba aruncată, într-un avânt juvenil, pe faleza de la Eforie, devenise o nespus de minunată realitate.

Multe greşeli voi fi făcut în viaţa mea de animator. Dar faptul de a-l fi adus pe scenă pe Danton, după ce zăcuse 50 de ani între cartoane, mă spală, sper, de toate păcatele…”

C. T.

«Broaştele» de Aristofan, în regia lui Cristian Munteanu

În 9 februarie 1976, Teatrul Radiofonic difuza în premieră Broaştele de Aristofan, în regia lui Cristian Munteanu, un spectacol cu totul aparte în epocă. Modernă fără ostentaţie, această montare care foloseşte traducerea lui Eusebiu Camilar şi H. Mihăescu (adaptarea radiofonică aparţinându-i lui N. Al. Toscani) are, în perspectiva timpului, o semnificaţie specială prin felul de a recepta şi de a reliefa din unghi contemporan strălucirea unui text de altădată, de a-l face viu, emoţionant, seducător. Artist rafinat, cu o cultură vastă, care îi permitea o reinterpretare adecvată a stilurilor de teatru şi o poziţionare cât mai plauzibilă în raport cu acestea, Cristian Munteanu (1936 – 2008) avea un simţ deosebit al construcţiei. Mai ales în teatrul radiofonic, unde nu poţi suplini cu nimic ritmul creat prin evoluţia sonoră, acest aspect mi se pare esenţial. Cu o distribuţie excepţională, cu muzică de Corneliu Cezar, realizată pe sintetizator, ceea ce era o raritate la teatrul radiofonic în acei ani, dacă nu chiar o premieră, Broaştele de Aristofan rămâne un exemplu cât se poate de elocvent de reinterpretare artistică a unui text clasic. Cristian Munteanu avea priceperea rară de a da relief sonor pasajelor corale, lucrând cu migală fiecare nuanţă, îmbrăcând ansamblul într-un context care să-l susţină şi să-i sporească semnificaţia. Aici, ca şi mai târziu, în Adunarea femeilor de Aristofan, montată în martie 2003, această componentă fundamentală a teatrului antic este refăcută cu mijloace moderne, dar fără vreo exagerare care să deturneze sensul şi funcţia corului. Cristian Munteanu gândea modern refuzând însă gratuitatea experimentului; refuza nuanţele vetuste fără a respinge însă categoric parfumul veacului. Într-un spectacol de numai 52 de minute, în care nu poţi sesiza o singură pauză nepotrivită sau un singur moment care să treneze, Cristian Munteanu alcătuieşte o distribuţie cât se poate de potrivită: Toma Caragiu (Dionysos), Florian Pittiş (Xanthias), Ion Marinescu (Eschil), Constantin Codrescu (Euripide), Jean Reder (Charon), Dinu Dumitrescu (Eac), Fory Etterle (Pluton), Ileana Stana Ionescu (Persephona), Atena Demetriad (O sclavă), Radu Iţcuş (Primul sclav), Vasile Lupu (Al doilea sclav), Costel Constantin, Adrian Georgescu, Sorin Gheorghiu (Corifeii), Ion Ilie Ion, Paul Nadolschi, Cristian Fridlowski, Ion Ilie, Nicolae Crişu, Gheorghe Pufulete, Victor Marinescu, Ion Mîngheraş, Nicolae Simulescu. Consultant tehnic: Pitagora Enulescu. Regia de montaj: Veronica Ioniţă şi Genela Dincă. Regia de studio: Ion Prodan. Regia muzicală: Timuş Alexandrescu. Regia tehnică: Ion Mihăilescu.

Toma Caragiu

Veţi putea asculta acest spectacol în zilele de 3, 8, 13, 18, 23, 28 noiembrie, la orele 11,08 (23,08), regizorul lunii – reamintim – fiind Cristian Munteanu.

Florian Pittiş

Când, în anul 429 î. Hr., în plin război peloponeziac, moare Pericle, Aristofan avea în jur de 20 de ani. Data naşterii sale nu se cunoaşte cu precizie, cea mai plauzibilă fiind aproximativ 450 î. Hr. (alte datări, 445 sau 444, sunt improbabile, având în vedere faptul că primele piese sunt din 427–426). Aristophanes era din dema Kydathenaion, în care se născuse şi Pericle. Originea ţărănească de care s-a vorbit este probabil pură speculaţie, bazată pe amănuntul că în 431 tatăl său, Philippus, a primit un lot de pământ în insula Egina şi s-a mutat acolo. Ar fi murit în 386 î. Hr. Cei doi fii ai poetului, Oraros şi Philippus, au încercat fără succes să-l urmeze.

Aristofan

Se cunosc de la Aristofan 44 de comedii, dintre care 11 păstrate integral: Acharnienii (425), Cavalerii (424), Norii (versiunea originală în 423, revizuită incomplet în 419 – 416, aceasta din urmă păstrându-se), Viespile (422), Pacea (prima versiune, 421), Păsările (414), Lysistrata (411), Thesmophoriazusae (Thesmophoriile sau Femeile la sărbătoarea lui Demeter, prima versiune, c. 411), Broaştele (405), Ekklesiazusae (Adunarea femeilor, c. 392), Plutos (Avuţia, a doua versiune, 388).

Mircea Albulescu

Se pare că la sfârşitul secolului al V-lea dezbaterile referitoare la evoluţia tragediei erau foarte aprinse iar polemica împotriva lui Euripide, la mare preţ. La interval de şase ani, Thesmophoriile şi Broaştele pun în scenă, în mod distinct, asemenea preocupări. În prima, misterele zeiţei Demeter sunt doar un pretext pentru caricaturizarea lui Euripide, acuzat de melodramatism, ateism, dispreţ faţă de femei, în general de toate relele posibile. Adunate la ritual, femeile decid să lupte împotriva poetului, care îşi trimite socrul, travestit în femeie, să-l apere. Bătrânul Mnesilochos este descoperit şi batjocorit, iar pentru a-l salva, Euripide se deghizează în codoaşă păcălindu-l astfel pe paznic. Invenţia este grotescă, Aristofan nu caută îndeobşte nici un rafinament, subtilitatea lui, dacă există, rămâne la nivelul combinaţiilor verbale, al acelei naturi fanteziste greu de egalat. Aristofan parodiază cu geniu, „râsul lui e enorm”, iar această dezlănţuire expresivă „îi sanctifică obscenităţile şi vorbele fără perdea”, după cum observă Pierre Lévêque.

În Broaştele, scrisă după moartea lui Euripide, soluţia aleasă de dramaturg serveşte scopul polemic într-un mod şi mai spectaculos prin fantezia lui şi prin capacitatea imaginativă. La cererea spectatorilor, reprezentaţia s-a repetat, fapt neobişnuit în teatrul grec. Însoţit de răbdătorul său slujitor, Xanthias, călare pe măgar şi ducând pe umăr, într-un băţ, bagajul stăpânului, Dionysos, zeul coborât de pe soclu şi devenit simplu muritor coboară în Hades, în căutarea unui poet tragic demn de marile tradiţii. Aici trece prin tot felul de aventuri care mai de care mai ciudate, până ajunge să asiste la disputa dintre doi poeţi tragici, Eschil şi Euripide. Ca satira să fie completă, miza este precară: un loc la masă, pe tron, lângă Pluton. Până la sosirea lui Euripide, Eschil stătea liniştit „pe tronul tragediei, drept cel mai bun”. Numai că Euripide, care nu e vinovat numai de toate păcatele artistice, i-a sedus pe borfaşi, paricizi şi spărgători cu frazele lui sucite şi l-a detronat. Aşa încât Pluton a hotărât să pună muzele în balanţă. Urmează o aprigă bătălie „în fulgerare de coifuri, între stihurile cu aripi şi peneturi, şi între falsele dulcegării ”, anunţă Corul. Curios, învingătorul, Eschil desigur, care se va întoarce pe pământ, doreşte să i se păstreze locul cald din Infern, unde totul e plin de monştri adorabili şi unde neprevăzutul îşi are savoarea lui. În locul lui va sta provizoriu Sofocle. Personajele mitologice se confundă cu persoane reale, indiferent că se numesc Heracle, Charon, Eac, Pluton, între comportarea lor şi a celor două hangiţe sau a sclavilor nefiind nici o diferenţă. Nebunia e în toi. Aluziile la viaţa pământească se rostogolesc una după alta, curajul e de carton, sentimentele au devenit biete parodii. Masca demitizează, poezia e proză şi deasupra tuturor, însoţindu-i pe toţi, plângând şi râzând cu toţi – corul broaştelor. „În antichitate – scrie Jean-Paul Clébert – broasca era unul din «flageluri», ca şi lăcusta. Făcea parte din acea faună incertă, când normală, când monstruoasă, reprezentând vestigii ale haosului primordial în care animalele şovăiau încă între apă şi pământ, între lumea acvatică şi cer.” Pe rând simbol al prostiei, al flecărelii, al trăncănelii fără noimă, broasca râde tâmp şi lăcrimos de năravurile omeneşti. Dar, la urma urmei, înspăimântătorul Hades nu este decât un loc de petrecere, unde din când în când se mai aprinde câte o ceartă, se mai fărâmă o iluzie, se mai aruncă la fier vechi bronzul unui mit. Şi mai ales se râde. Râsul, vorba unui moralist, este trompeta nebunilor.

Costin Tuchilă

Moartea lui Eschil

Conform unei legende, Eschil ar fi murit în împrejurări bizare, fiind lovit în cap de carapacea unei broaşte ţestoase. Simbolismul cosmic al broaştei ţestoase, considerată în Extremul Orient o imagine a universului, nu este foarte îndepărtat de accepţia pe care i-o dădeau vechii greci şi romani. Pentru Pliniu cel bătrân, carnea de broască ţestoasă era un leac salvator împotriva tuturor otrăvurilor şi farmecelor. Într-un imn homeric către Hermes, zeul se adresează fiinţei simbolice: „Salut, făptură dragă, soaţa ospeţelor, părtaşa horei. Ivirea ta mă fericeşte. De unde vii tu, jucărie, smălţată carapace? Oare eşti o ţestoasă de la munte? Acum te duc la mine acasă. Îţi vei vădi curând folosul, nu-i voi purta dispreţ. Sunt primul pe care-l vei sluji cu sârg. O duci mai bine înăuntru, că statu-afară nu prieşte. Cât vei trăi, ţi-e dat a pune pe fugă farmecele rele. Iar dacă moartea te-o răpune, vei şti să cânţi cu măiestrie.”

Eschil

Broasca ţestoasă devine simbolul materiei folosite de artă şi n-ar fi inutil să amintim că filosofii ermetici au văzut în fragmentul din imnul lui Homer un rezumat al operei alchimice. Să fi dorit legenda să consfinţească prin moartea simbolică a lui Eschil figura unui iniţiat în tainele zeilor? Greu de ştiut. Totuşi, legenda poate avea un sâmbure de adevăr, această moarte fantastică, imposibil de crezut, fiind explicabilă printr-un „amănunt” ornitologic.

Dar să amintim mai întâi biografia marelui poet tragic. Născut la Eleusis, în apropierea sanctuarului, în anul 525 î. Hr., Eschil (Aischylos), fiul lui Euphorion, era fără îndoială educat în spirit religios, iniţiat în misterele eleusine, devenite sărbătoare importantă nu numai la Atena, ci în întreaga Grecie. Când Eleusis s-a unit cu Atena, probabil în veacul al VII-lea î. Hr., cultul eleusin fusese ridicat la nivelul unui cult de stat. Datele biografice cunoscute sunt sumare. Anul naşterii este dedus după inscripţia de pe Marmura din Paros, conform căreia poetul ar fi avut 35 de ani când a participat la bătălia de la Marathon (490). În primul an al secolului al V-lea participase pentru prima dată la un concurs tragic, alături de Choirilos şi Pratinas, dar prima sa victorie avea să vină târziu, în anul 484. Nu se cunoaşte numele tragediei. Şocul trăit de în august – septembrie 480, când Atena este evacuată şi armata persană condusă de Xerxes incendiază Acropole, trebuie să fi fost unul teribil, chiar pentru un bărbat de 45 de ani, fost luptător la Marathon. Ca majoritatea atenienilor, Eschil se refugiază pe insula Salamina şi vede, din golf, cetatea în flăcări. Într-o scolie la Perşii din 429, poetul tragic Ion susţine că autorul Orestiei ar fi luptat în bătălia din 20 septembrie 480, când flota persană este învinsă de cea a coaliţiei greceşti. Trăsăturile severe specifice generaţiei marathonomahilor dar şi gloria tragică a luptătorilor de la Salamina sunt considerate în mod curent, prin tradiţie, ca principalele caracteristici ale operei lui Eschil, atât cât o putem cunoaşte astăzi, infim dacă socotim că din cele peste 70 de tragedii şi drame satirice s-au păstrat doar şapte, incluse într-o selecţie din epoca alexandrină. Suda (Suidas, în transcrierea literară a numelui grecesc, enciclopedie bizantină datând de la sfârşitul secolului al IX-lea d. Hr. sau din secolul al X-lea) menţionează că Eschil a scris elegii şi 90 de tragedii. Scrierea anonimă Viaţa lui Aischylos, aparţinând probabil unui grămătic alexandrin, reţine numărul de 70 de tragedii şi 5 drame satirice.

Eschil, desen din 1885

Eschil ar fi fost de 28 de ori învingător la concursurile tragice. Chiar şi redusă la mai puţin de jumătate (13 victorii, după alte surse), cifra este considerabilă şi vorbeşte de la sine despre popularitatea dramaturgului. În 476 – 475 s-ar fi aflat în Sicilia, invitat la inaugurarea coloniei greceşti Etna. La Siracuza i s-ar fi reprezentat tragedia Etneenele, pierdută. E sigur că în martie 472 se joacă la Atena Perşii, singura dintre piesele păstrate al cărei subiect este istoric, inspirat de evenimentele din 480. Între 471 – 469 Eschil călătoreşte pentru a doua oară în Sicilia, Perşii, deja celebră, reprezentându-se la Siracuza. Trilogia tebană (Laios, Oedip, Cei şapte contra Tebei, primele două pierdute) primeşte laurii la concursul din 467. După nouă ani, în 458, este premiat pentru Orestia (Oresteia), alcătuită din Agamemnon, Choephorele (Purtătoarele de prinoase), Eumenidele, singura trilogie antică păstrată integral.

Teatrul lui Dionysos de pe Acropole, Atena

Data trilogiei dedicate lui Prometeu (Prometeu încătuşat, Prometeu eliberat, Prometeu purtător al focului) este incertă – poate 457 sau mai devreme. În 472 Eschil prezentase o dramă cu satiri, Prometeu aprinzător de foc, adăugată trilogiei din care făcea parte Perşii.

Gela, Sicilia

O nouă călătorie în Sicilia avea să fie ultima: Eschil moare la Gela, în sudul Siciliei, în 456. Motivele exilului voluntar rămân necunoscute. Epitaful scris de un contemporan sau poate de Eschil însuşi aminteşte gloria generaţiei luptătorilor de la Marathon:

„Atenianul Aischylos al lui Euphorion zace

stins sub această piatră-n câmpul grânoasei Gela.

Despre tăria şi faima lui poate spune dumbrava

sacră de la Marathon, poate şi medul pletos.”

Vultur bărbos

Legenda morţii a fost pusă în circulaţie de Suda, care nu dă însă multe amănunte. Este posibil, spuneam, ca întâmplarea să aibă o doză de realitate. Eschil ar fi putut fi lovit de o broască ţestoasă dacă luăm în considerare comportamentul unei specii de vultur, aşa-numitul vultur bărbos, gipaet sau zăgan (Gypaetus barbatus), care se hrăneşte cu oase, tendoane, ligamente. I se mai spune şi „spărgătorul de oase” datorită comportamentului său. Este o pasăre puternică, cu aripile deschise poate măsura aproape 3 metri şi cântăreşte circa 5-6 kg. Îşi ia prada, de preferinţă oase lungi, se ridică până la 100 de metri înălţime, după care ocheşte o piatră sau un teren pietros şi dă drumul osului pentru a-l sparge şi a putea astfel înghiţi fragmentele de os. Trebuie să recunoaştem caracterul senzaţional al acestui comportament absolut real. Nu este însă de mirare, natura depăşind de multe ori imaginaţia.

Chelonia (ordinul broaştelor ţestoase), după Ernst Haeckel, Forme artistice ale naturii, 1904

Cum se cunoaşte amănuntul că Eschil era chel, de la înălţime vulturul i-ar fi putut confunda capul cu o piatră şi ar fi lansat preţioasa pradă, carapacea de broască ţestoasă. Şi astfel legenda ar avea o explicaţie raţională, nici ea lipsită de senzaţional.

*

În Fonoteca Teatrului Naţional Radiofonic există înregistrări cu Prometeu încătuşat, în regia Elenei Negreanu, avându-i în distribuţie pe George Vraca, Liliana Tomescu, Fory Etterle, Ludovic Antal, G. Ionescu Gion (data difuzării în premieră: 18 martie 1962); Orestia, în adaptarea şi regia lui Cristian Munteanu (1966), postată pe site în această lună (v. pag. Program şi Spectacolele lunii); Cei şapte contra Tebei, în regia lui Paul Stratilat, cu Ion Marinescu, Simona Bondoc, Lucia Mureşan, Ludovic Antal, Eugenia Dragomirescu (11 septembrie 1967); Perşii, regia: Paul Stratilat, în distribuţie: Constantin Codrescu, Irina Răchiţeanu-Şirianu, Emil Botta, N. Botez Luchian, Ion Marinescu (19 februarie 1968).

Costin Tuchilă

Ritualuri iniţiatice

În 28 aprilie 1966 Teatrul Naţional Radiofonic difuza în premieră Orestia de Eschil, în traducerea lui Alexandru Pop (poetul Alexandru Miran), adaptarea şi regia artistică aparţinând lui Cristian Munteanu. Acesta este unul dintre primele mari spectacole care poartă semnătura lui Cristian Munteanu, care îi distribuie pe Olga Tudorache (Clitemnestra), Vasile Gheorghiu (Oreste), Ileana Predescu (Casandra), Gilda Marinescu (Electra), Mircea Albulescu (Agamemnon), Leopoldina Bălănuţă (Athena), Dan Nasta (Egist), George Oancea (Apollon), Nicolae Luchian-Botez (Corifeul), Lucia Mureşan (Corifeea Eumenidelor şi Choeforelor), Emil Liptac (Solul), Jean Reder (Primul bătrân), Petre Dragoman (Al doilea bătrân), Cristina Tacoi, Maria Marcelos, Doina Mavrodin, Isabela Gabor, Luiza Marinescu, Letiţia Buzdugan (Corul Eumenidelor şi Choephorelor), Ion Anastasiad, Ion Ilie Ion, Mircea Medianu, Traian Marinescu, Paul Nadolschi, Nicolae Crişu (Corul bătrânilor). Regia de studio: Constantin Botez. Regia muzicală: Marga Capitanovici. Regia tehnică: ing. Tatiana Andreicic.

Olga Tudorache

Într-un spectacol radiofonic de dimensiuni obişnuite (86 de minute), Cristian Munteanu realizează o sinteză expresivă, uşor de urmărit pentru ascultător, a singurei trilogii păstrate integral din antichitate. Selecţia riguroasă, păstrând exact acele fragmente esenţiale pentru înţelegerea ansamblului mitologic al trilogiei şi chiar a elementelor ritualice strict necesare (sugerate prin intonaţia pe care regizorul o indică fîn intervenţiile corului dar şi prin efecte), interpretarea excelentă a actorilor, modalitatea de a rezolva radiofonic pasajele corale, atât de importante în tragedia antică, felul în care regizorul ştie să pună accentele pentru a obţine efectul scontat contribuie la punerea în undă a unui spectacol cât se poate de convingător. Este de altfel singura variantă a Orestiei pe care o are Teatrul Naţional Radiofonic.

Lucia Mureşan

A afla originea lucrurilor înseamnă deopotrivă a săvârşi un act iniţiatic şi mai ales a cunoaşte calea de a-l transmite semenilor. Din această perspectivă, ultima trilogie a lui Eschil, Orestia (458 î. Hr.), este, în viziunea lui Vito Pandolfi „prima mare frescă a umanităţii şi a destinului ei, cu cer şi pământ laolaltă, cu deplină conştiinţă, într-o elaborare ilustrată de figurile sale, oglindind lumea lui, Atena lui, cu respectivele împrejurări istorice.” (Istoria teatrului universal, vol. I, Bucureşti, Editura Meridiane, 1971).

Planul mitic şi religios parcurge aici etapele unei expresive umanizări. Începând cu generaţia celor de după războiul troian, se petrece căderea eroilor din mit în istorie. „Trăsăturile lui Oreste sunt numai omeneşti, prea omeneşti: amestec de fanatism pentru memoria paternă, nehotărâre – ezită să-şi omoare mama – şi nevroză. Eschil a creat modelul lui Hamlet, până la detalii.” (Alexandru Miran, Prefaţă la Aischylos, Tragedii, Bucureşti, Editura Univers, 2000).

Primul act al trilogiei, Agamemnon, se desfăşoară rapid, precipitat. Fastul sosirii regelui în cetatea Argos nu este de natură să întârzie desfăşurarea teribilelor întâmplări. Deşi tragedia îi poartă numele, Agamemnon este un personaj episodic. Spectatorul îl vede doar în scena covorului de purpură, culoarea având desigur funcţie simbolică. Regele ezită să calce pe „drumul de purpură” aşternut de Clitemnestra. Detaliul se va lămuri îndată în profeţia Casandrei, luată ca pradă de război de Agamemnon:

„Casandra

Aiai! nenorocire! Din nou mă chinuie, cumplită, vâltoarea dreptelor preziceri, mă tulbură <năprasnicul> ei cântec. Priviţi la tinerii aceia, iscaţi lângă palat asemeni unor arătări din vise. Ei par a fi copii ucişi de rude; li-s grele mâinile de cărnuri, bucăţi din trupurile lor spre ospătare, ţin o povară groaznică de măruntaie şi de vintre, din care însuşi tatăl lor s-a înfruptat.

Aflaţi cu toţii cum urzeşte răzbunare un leu de casă mârşav, oploşit în aşternut, pândind, aiai! întoarcerea stăpânului – stăpânul meu, deoarece mi-e dat să port şi eu un jug de sclavă!

Mai-marele peste corăbii, nimicitorul Troiei, n-are habar ce-i pregăteşte, spre nenorocul lui, căţeaua ticăloasă, pacostea vicleană, a cărei limbă zice şi îndrugă că inima i-ar fi voioasă. Sfruntarea sa e fără margini, femelă ucigaşă de mascùl! Cum să numesc dihania respingătoare? Balaur ce se leagănă când înapoi, când înainte, sau Skyla, cuibărită între stânci, pierzania corăbierilor, sau mumă clocotind de ciudă, scăpată din tărâmul morţii, care împroaşcă un război neostenit peste rudeniile sale?

Ce ţipăt de triumf a scos, nemernica, precum în luptă, când duşmanul este pus pe fugă, voind să pară că tresaltă, pentru întoarcere, de bucurie.

De-mi daţi sau nu crezare, mi-e totuna. Ceea ce trebuie se va-ntâmpla, iar tu, cuprins de milă, vei fi martor, c-am profeţit fără greşeală adevărul.

Corifeul

Tu ai vorbit despre ospăţul pregătit pentru Thyestes din carnea propriilor săi copii. Am înţeles, înfiorat, şi mă cuprinde teama, când te aud că spui chiar adevărul, nu vreo imagine de-a lui. Dar în privinţa celorlalte <profeţii> rostite, mintea mea, năucă, iese din făgaşul ei.

Casandra

Am spus că vei vedea sfârşitul hărăzit lui Agamemnon.

Corifeul

Opreşte-te, nefericito, ţine-ţi gura!

Casandra

Nu este leac pentru năpasta prevestită.”

Pierre-Narcisse Guerin (1774 – 1833), Clitemnestra

Atmosfera sumbră, copleşitoare din finalul lui Agamemnon se regăseşte numai în parte în a doua piesă a trilogiei, Choephorele (Purtătoarele de prinoase). Răzbunarea lui Oreste, care îi ucide pe Clitemnestra şi Egist, este prilej pentru cor să cânte un imn de bucurie barbară, oarecum ciudat odată ce Oreste ştie că matricidul poate dezlănţui nebunia şi moartea. „În poezia greacă – scrie Gilbert Murray – a numi pe cineva fericit este un semn rău.”

Bernardino Mei, Oreste ucigându-i pe Egist şi Clitemnestra, 1654

La nivelul psihologiei colective ilustrate în opera lui Eschil, Eumenidele, care pune şi problema Areopagului (consiliu şi tribunal suprem în Atena antică), este drama cea mai complexă, pe de o parte prin frământările eroului izgonit din „cetatea vulturească” Argos, pe de alta prin permanenta pendulare între planul divin şi cel uman. Probabil că, în subtext, asistăm, la un ritual iniţiatic, astăzi doar intuit. Patimile îndurate de Oreste şi neaşteptata lui absolvire de vină nu sunt hotărâte de fapt în lumea muritorilor. Cu excepţia lui Oreste, în Eumenidele personajele sunt fie zei, fie prezenţe simbolice sacralizate, ca Erinyile sau Pythia. Transformarea, prin intervenţia lui Apollo, a Erinyilor, zeiţe ale răzbunării şi blestemului, în Eumenide, divinităţi faste pentru oameni, are, pe lângă eventualul aspect didactic, sensul descoperirii posibilei statornicii a lumii, transcrisă în cod simbolic, prin care se restabileşte echilibrul:

„Corul

Antistrofa 2

Vrajba, întruna flămândă de rele

să nu se întindă, vuind, prin cetate.

Praful să nu mai soarbă

sângele negru al cetăţenilor;

în focul mâniei să nu se mai ceară

pentru crimă, drept plată, crima,

spre ruina cetăţilor. Oamenii

numai prilejuri de bucurie să-şi facă,

însufleţiţi de o singură dragoste,

duşmănind dintr-o singură inimă.

Noian de dureri doar astfel se vindecă.

Athena

<Acum> cine-ar mai spune că nu vor să dea glas

unor meniri de bine?

Din chipurile lor îngrozitoare

văd izvorând pentru atenieni folos de preţ.

Dacă iubirea voastră şi iubirea lor

îşi vor răspunde prin cinstiri înalte,

veţi izbuti ca împreună

să îndrumaţi cetatea, ţara,

pe calea-ntinsă a dreptăţii.

Corul

Strofa 3

Fiţi fericiţi, bun rămas!

Fii fericit în belşug de priinţă,

popor al cetăţii hălăduind

în preajma Fecioarei lui Zeus,

închină-i dragostea ta

şi neîncetat învaţă să fii înţelept!

Cei ocrotiţi sub aripa ei de Pallas

au parte de trecere şi la părintele său.

(Între timp s-a înşirat un cortegiu solemn, alcătuit din preotese ale zeiţei, în straie purpurii şi din purtătoare de torţe şi de ofrande.)

Athena

Şi voi fiţi fericite, bun rămas!

Eu trebuie să vă arăt, mergând în frunte,

sălaşul vostru la lumina torţelor

purtate de femeile alaiului. Purcedeţi

şi coborâţi cu sfinte jertfe sub pământ,

îndepărtaţi de noi năpasta,

trimiteţi-ne propăşirea

spre slava numelui cetăţii.

Iar voi fiii lui Kranaos, care păziţi oraşul,

deschideţi-le calea zeiţelor mutate în tărâmul meu.

Ca să vă fie bine, cetăţenii mei,

gândiţi-vă numai la cele bune!

Corul

Antistrofa 3

Fiţi fericiţi, bun rămas tuturor,

daimoni şi oameni

trăitori în această cetate!

Iarăşi rostim aceeaşi urare.

Voi locuiţi <de mult> în oraşul Athenei;

astăzi ne dă adăpost şi nouă,

înlesnească să fim adorate!

Astfel voi nu vă veţi plânge de sorţile voastre.

Athena

(mergând în fruntea alaiului)

Vă laud pentru felul cum aţi răspicat urările

şi, la lumina torţelor învăpăiate,

vă voi călăuzi pân’ la sălaşele

ce se deschid adânc sub glie.

Voi fi-nsoţită, cum mi se cuvine,

de slujitoarele ce au statuia mea în grijă.

Poftească înainte ochiul ţării lui Theseus,

aleasa ceată de femei şi de copile,

şi pâlcul de bătrâne………

(Către preotesele care ies din templu:)

<Urmaţi-mă> şi veneraţi-le,

purtând veşminte purpurii,

săltaţi lumina focului,

ca binevoitoarea lor petrecere în ţară

să aibă drept urmare prielnice-ntâmplări

şi înfloriri de oameni.

Alaiul

Strofa 1

Purcedeţi pe cale, mărite puteri

doritoare să fiţi cinstite,

copile fără copii ale Nopţii,

mergeţi în pas cu alaiul.

Întregul popor păstreze tăcere pioasă!

Antistrofa 1

<Coborând> într-o peşteră de sub pământ,

veţi fi copleşite cu daruri

şi rituri din vremuri străvechi:

un cult fără seamăn.

Întregul popor păstreze tăcere pioasă!

Strofa 2

Voitoare de bine acestui tărâm

şi cu sufletul larg,

mergeţi, Augustelor,

pe drumul sădit cu făclii

mistuite de foc!

Şi-acum sloboziţi un chiot prelung,

să răspundă cântului nostru!

(Strigăt ritual.)

Antistrofa 2

Se toarnă prinoase de pace-n

cetatea Pallas-Athenei

şi-n case domneşte, spornic, norocul.

Aşa s-a-ncheiat legământul

lui Zeus Atotvăzătorul cu Moira.

Şi-acum sloboziţi un chiot prelung,

să răspundă cântului nostru!

(Strigăt ritual.)”

(Traducere de Alexandru Miran, vol. cit., 2000)

***

Desfăşurarea spectacolului teatral în Grecia antică, în momentul în care el se instituţionalizează, aşa cum îl cunoaştem din reconstituirile făcute în baza unor date certe, dar nu în ultimul rând prin intuiţie, avea şi o importantă componentă iniţiatică pentru spectatorul epocii. Astăzi, desigur, o resimţim mai puţin, atenţi fiind, de obicei, mai degrabă la trăsăturile literare ale textului şi la felul în care ne imaginăm noi transpunerea lor scenică, la felul în care aflăm în aceste texte resorturile dramatice. De multe ori, probabil, cu accente greşite faţă de ceea ce se petrecea pe scena din amfiteatrele greceşti. Dar, după două milenii şi jumătate, ar fi imposibil să fie altfel, odată ce caracterul sacru al reprezentaţiei nu mai poate fi refăcut la adevărata lui valoare.

În cazul tragediei şi chiar al dramei cu satiri, sacralitatea spectacolului de teatru nu poate fi aşadar tăgăduită în Grecia antică. Deşi ea reprezenta un fel de cod asumat din partea participanţilor, nu contenea să inducă o atmosferă de mister, în care se regăseau elemente specifice cultului dionisiac, misterelor orfice şi mai ales misterelor eleusine. Am fi tentaţi, din perspectiva de astăzi, când totul trebuie definit şi clasificat, să ştim în ce proporţie apăreau aceste componente. Perfect fals, căci interesul era dat de sinteza lor, atâta timp cât spiritul religios al grecilor antici nu poate fi judecat cu criteriile pe care noi, europenii de astăzi, le folosim în mod curent.

Iniţierea în cultul dionisiac, scene din anii 50 î. Hr., Pompei, Vila Misterelor, fotografie de Martin Herbst, 2003

În perioada de înflorire a culturii greceşti din secolul al V-lea, concursurile dramatice deveniseră „o instituţie de stat cu caracter religios” (Guy Rachet, La Tragédie grecque, Paris, Payot,1973). Marile Dionisii celebrate la Atena (sfârşitul lui martie – începutul lui aprilie) durau şase zile şi se desfăşurau după un ritual fix. În prima zi, în cadrul unei procesiuni, statuia lui Dionysos Eleuthereus era scoasă din templu şi adusă în teatru. În a doua şi a treia zi aveau loc întreceri de coruri de copii şi bărbaţi iar ultimele trei zile erau rezervate concursurilor dramatice, la sfârşitul cărora erau încununaţi câştigătorii. Informaţiile asupra conţinutului serbărilor din primele trei zile, mai exact asupra ordinii evenimentelor, nu sunt totuşi foarte clare. Atât Dionisiile, cât şi celelalte mari sărbători atice, Leneenele, care se desfăşurau în ultimele zile ale lui ianuarie, rămân învăluite în mister. Cert este că pompé, procesiunea din prima sau (după unele surse) a doua zi, legată de aducerea statuii în teatru, antrena un cortegiu imens, condus de arhontele eponim, primul magistrat (judecătorul suprem) al cetăţii. La acest ritual încheiat noaptea târziu cu jertfe şi ospăţuri, la lumina torţelor, participau magistraţi, preoţi, o mie de tineri călăreţi, canefore (fecioare care purtau pe cap coşurile cu ofrande), erau aduşi taurii destinaţi jertfei. Proagon-ul, introducere la concursul teatral, era programat în prima zi, el devenind obligatoriu pe la jumătatea secolului al V-lea. Dramaturgii prezentau asistenţei titlurile, subiectul pieselor selectate şi numele actorilor. Selecţia pieselor ce urmau să intre în concurs era făcută evident de arhontele eponim, care reprezenta statul, organizator al competiţiei, odată ce lui poeţii îi solicitau corul necesar. Arhontele avea libertatea să refuze această cerere, numărul solicitărilor fiind întotdeauna mai mare decât cel al autorilor programaţi. Se ştie, de exemplu, că lui Cratinos şi lui Sofocle li s-a refuzat un cor. Se poate presupune iarăşi că un poet dramatic refuzat din diverse motive, care puteau ţine chiar de orientarea şi ideile sale, era admis în anul următor, cei nouă arhonţi ai republicii ateniene fiind aleşi pe un an. Speculaţiile însă sunt greu de făcut, cu toate că există indicii asupra rotaţiei concurenţilor.

Arhontele desemna choregii, cetăţeni atenieni cu o bună stare materială, pentru că lor le revenea obligaţia de a recruta 12 – 15 choreuţi, de a-i plăti, de a cumpăra costume şi a angaja un muzician. Deşi costisitoare, choregia devenise o instituţie râvnită pentru că oferea mari onoruri. Arhontele numea de obicei trei choregi încă de la instalarea sa în funcţie. Timp de un an, choregul era considerat o persoană sacră. O injurie adresată acestuia era considerată o ofensă la adresa funcţiei şi astfel a statului. Instituţia choregiei a durat aproximativ două secole, fiind atestată din anii 502 – 501 şi suprimată la sfârşitul veacului al IV-lea, în perioada dictaturii lui Demetrios din Falera (317 – 307), când, din cauza sărăciei, nimeni nu îşi mai putea permite cheltuieli atât de mari. O inscripţie arată că Demetrios însuşi ar fi fost choreg în 319 î. Hr. În jurul anului 315, el ar fi încredinţat importanta funcţie unui agonatet, care primea din partea statului atenian suma necesară organizării concursului.

Mască tragică

În fiecare dintre cele trei zile ale concursului se prezenta câte o tetralogie, alcătuită dintr-o trilogie tragică şi o dramă cu satiri de acelaşi autor, ceea ce însemna şase sau chiar opt ore de spectacol. Târziu, abia pe la mijlocul secolului al V-lea, reprezentaţiile dramatice includeau şi comedii. Mai probabil acestea au început să fie incluse în mod curent în cadrul serbărilor Leneene, de la sfârşitul lunii ianuarie, pentru ca treptat să fie acceptate şi la Marile Dionisii. Structura tetralogiei este limpede pentru prima jumătate a veacului, drama cu satiri nefiind foarte îndepărtată de tragedie, nici din punct de vedere al selecţiei subiectelor, nici propriu-zis ca factură dramatică. În termenii de astăzi, ea era de fapt o tragicomedie, în care aspectul sacru, chiar elementele iniţiatice se regăseau. Cercetarea modernă acceptă că termenul de tetralogie provine din literatura oratorică, printr-un împrumut lingvistic făcut de gramaticii din Alexandria pentru a denumi ansamblul pieselor. De ce şi când s-a ajuns la structura trilogiei tragice nu este, iarăşi, uşor de explicat. Faptul ţine probabil de complexitatea mitului, aşa cum a arătat în secolul al XIX-lea F. Heimsoeth (De tragoediae Graecae trilogiis, commentatio / Comentariu despre trilogiile din tragedia greacă, Bonn, 1869). Cântul ditirambic sau oricare altă formă de cânt ritualic – dacă nu acceptăm originea tragediei în viziunea aristotelică – nu putea cuprinde nici pe departe episoadele importante ale mitului. Apoi, în cadrul formal al tragediei o singură piesă era insuficientă cuprinderii unui corpus amplu de întâmplări iar Orestia de Eschil, probează cu prisosinţă acest fapt. Dacă nici în cele „câteva ceasuri de criză”, cât dura reprezentarea scenică a unei trilogii, nu se putea exprima totuşi „complexitatea mitului şi a întregii sale valori apodictice”, consideră Guy Rachet (op. cit.) „această diviziune a mitului, tratat în trei timpi, răspundea imperativelor logice ale spiritului grec aşa cum aveau să se manifeste, cu strălucire, în silogismul aristotelic.” Această tratare a episoadelor importante ale mitului în trei piese, deci unitatea subiectului, nu poate fi atestată înainte de Phrynicos şi Eschil. Din analiza titlurilor cunoscute, a fragmentelor şi mai ales prin deducţie, se observă că nici măcar Eschil nu a urmat-o consecvent. Apoi, inclusiv în cadrul trilogiilor sale, acelea ale căror titluri ne-au parvenit, putem deduce că fiecare dintre piese avea şi în sine unitate, precum cele trei cuprinse în Orestia, care e o creaţie târzie. Sofocle va renunţa să prezinte tetralogii la concursuri, după cum aminteşte Suda, dar tradiţia nu se va pierde atât de repede pentru că în a doua parte a secolului al V-lea şi chiar în cel următor vor continua să existe autori care scriau trilogii şi tetralogii: Euripide; Xenocle, de la care nu a rămas nici un fragment şi care e parodiat de Aristofan în Norii; Philocles, nepot de soră al lui Eschil, autor a vreo sută de tragedii în maniera unchiului său, printre care Pandonida; Meletus, principalul acuzator al lui Socrate, care ar fi scris o Oidipodia; Platon, care, după Elian, ar fi pregătit o tetralogie.

Reconstituirea concursurilor dramatice – adevărate festivaluri în accepţia noastră – şi îndeosebi reconstituirea teatrului vechilor greci, de la arhitectură până la elementele de structură şi elementele funcţionale ale montării unui spectacol sunt esenţiale pentru înţelegerea dramaturgiei antice dar deopotrivă pentru istoria fenomenului dramatic.

Costin Tuchilă

Leave a Reply

Name (required)

Email (required) (not shown)

Website