…”Nu am apucat să devin legionar din două motive, unul formal şi altul de fond: în ianuarie 1941, la vremea când eu încă nu eram major (la aceea vreme majoratul era la 21 de ani) , “Frăţia de Cruce” din Seminarul Central a fost desfiinţată. În al doilea rând, în timpul scurtei guvernări legionare, dar şi după aceea, mi-a fost dat să văd şi reversul medaliei, adică faţa neştiută a Gărzii de Fier, cu care nu puteam fi de acord. Mărturisesc însă că în “Frăţia de Cruce” din Seminar nu se făcea politică, nici antisemitism, ci doar educaţie, şi că nu am avut de învăţat decât lucruri bune: iubire de Dumnezeu, de neam şi de patrie, corectitudine, disciplină în muncă, cultivarea adevărului, respect pentru avutul public, spirit de sacrificiu.”

“De ce am facut-o (de ce am îmbrăcat rasa monahală ,n.a.) nu sunt nici azi in stare sa spun. M-am intrebat adesea privind în urmă dacă nu cumva mi-a fost frică de război, dacă nu cumva încercam romantic o aventură după modelul lui Arghezi, oricum e cert, nu am făcut-o din vocaţie, nici nu a fost rezultatul vreunei premeditări. Dacă,  cu numai o zi inainte, mi-ar fi spus cineva că mă voi face călugăr, mi-aş fi bătut joc de el…”

„Era în vara lui 1941. Absolvisem Seminarul Central; destul de sărac, nu aveam nici o meserie, aşteptam toamna, să intru la Facultatea de Teologie cu o bursă oarecare. Inspirat de un articol al lui Arghezi publicat în revista Vremea, mă angajasem chelner la restaurantul jupînului Manole Şerbănescu – un local de clasa a doua, pe strada Vasile Lascăr – şi cîştigam bani buni, lucrînd cu şervetul, de la şapte seara pînă spre unu noaptea.“(din volumul ‚Memorii”, Polirom, 2008)

Valeriu Anania s-a născut pe 18 martie 1921 în comuna Glăvile, judeţul Vâlcea.

În iarna anului 1942 s-a călugărit la Mănăstirea Antim din Bucureşti şi a primit numele de Bartolomeu.

Este licenţiat în teologie (1948)

Deţine în prezent rangul de mitropolit al Mitropoliei Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, mitropolie ce aparţine Bisericii Ortodoxe Române.

Este cunoscut şi ca scriitor, poet şi dramaturg.

A debutat în literatură în anul 1936 la revista “Vremea”, apoi la revista “Dacia Rediviva”, al cărei redactor principal a şi fost. A colaborat ani de-a rîndul la reviste precum: “Gazeta Literară”, “Luceafărul”, “Magazin Istoric”, “Ateneu”.

Dramaturgului Valeriu Anania îi datorăm dramele: “Mioriţa” (1966); “Meşterul Manole” (1968); “Du-te vreme, vino, vreme!” (1969); “Păhărelul cu nectar” (fantezie pentru copii-1969); “Steaua Zimbrului” (1971); “Poeme cu măşti” (1972). Acestea creaţii ale sale au fost puse în scenă la teatre din Bucureşti, Piteşti, Baia Mare, dar şi la Teatrul Naţional Radiofonic.

Este autorul volumelor de poezii: “Geneze” (1971); “Istorii agrippine” (1976); “File de acatist” (1981); Anamneze” (1984); “Imn Eminescului în nouăsprezece cânturi” (1992); “Poezie religioasă românească modernă” (1992). La acestea se adaugă volumele de proză şi de eseuri: “Greul Pământului” (1982), “Rotonda plopilor aprinşi” (1983), albumul “Cerurile Oltului” (1990), “Amintirile peregrinului Apter” (1991), romanul exotic “Străinii din Kipukua”.

Din anul 1978 este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

În 1982 a obţinut Premiul pentru Dramaturgie al Uniunii Scriitorilor din România.

În anul 2008 a publicat un volum de „Memorii” (Editura Polirom, Iaşi), în care îşi descrie viaţa în toate etapele ei, dar care reuneşte şi articole cu caracter teologic, predici, note şi comentarii.

Sanda Socoliuc

12 Responses to “Valeriu Anania”

Leave a Reply