Clasicii dramaturgiei universale

EUGEN IONESCU – IERI ŞI AZI

„Mi-am dat seama, în cele din urmă, că nu voiam să fac cu adevărat antiteatru, ci teatru. Sper că am regăsit, intuitiv, în mine însumi schemele mentale permanente ale teatrului. La urma urmelor, eu sunt pentru clasicism: el este avangarda. Descoperire de arhetipuri uitate, neschimbătoare, înnoite în expresie: orice adevărat creator este clasic… Micul-burghez este cel care a uitat arhetipul pentru a se pierde în stereotip. Arhetipul este mereu tânăr.” – Eugen Ionescu, La urma urmelor, sunt pentru clasicism (interviu apărut în „Bref”, 15 febr. 1956; Note şi contranote, trad. de Ion Pop, Buc., Humanitas, 1992).

În 1970, după 20 de ani de când i se montase prima piesă, Englezeşte fără profesor sau Cântăreaţa cheală, Eugen Ionescu putea fi considerat un „clasic în viaţă” iar Şerban Cioculescu era întru totul îndreptăţit să anticipeze fără a risca o asemenea judecată, motivată de desăvârşita cristalizare artistică a universului dramatic al scriitorului, într-un articol din „România Literară” (2 februarie 1970), la puţin timp după ce Eugen Ionescu fusese primit în Academia Franceză. Astăzi, putem considera cu atât mai mult că Eugen Ionescu, dramaturgul care produsese un şoc de proporţii la mijlocul secolului trecut prin formula sa dramatică, a devenit un scriitor clasicizat. Aşa cum spunea în interviul din 1956, Eugen Ionescu nu vedea nici o prăpastie între avangardă şi tradiţie, între modernism şi clasicitate, viziunea modernă fiind o redescoperire şi o reaşezare, din punct de vedere al expresiei, a unor arhetipuri. În cazul particular al lui Eugen Ionescu, care, spre deosebire de alţi scriitori contemporani, şi-a exprimat în repetate rânduri opiniile teoretice şi chiar a explicat mecanismul teatrului său, această redescoperire a devenit evidentă. Prezentându-şi în repetate rânduri atitudinea estetică pentru a învinge ostilitatea sau pentru a înlătura neînţelegerile, autorul Lecţiei a devenit astfel teoreticianul unei convenţii teatrale. Volumul Note şi contranote, publicat în 1962 şi tradus după trei decenii în limba română oferă, după cum s-a spus, „cea mai închegată imagine a reflecţiei ionesciene despre propria operă şi teatru în general.” Cartea cuprinde publicistica scriitorului din perioada 1951–1961, interviuri, pagini de jurnal, polemici, comentarii şi mai ales autocomentarii. Acum, din perspectiva timpului, constatăm că deceniul al şaselea, în care au văzut luminile rampei cele mai importante piese ale Eugen Ionescu, sub aspectul noutăţii pe care ele au adus-o, a fost de fapt perioada în care s-a realizat o adevărată revoluţie în dramaturgie. Este de ajuns să cităm alături de numele lui Eugen Ionescu, pe cele ale lui Samuel Beckett şi Arthur Adamov, pentru a ne limita la reprezentanţii teatrului absurdului.

„Sunt eu, oare, glasul unuia singur? Ceea ce inventez ori ceea ce cred că inventez, ceea ce descriu, ceea ce descopăr sau cred că descopăr este oare arbitrar? Are cineva nevoie de mine? E nevoie de opera asta? Are cineva nevoie de oricare altul? Sunt oare cerut sau mă impun? Şi atunci cu ce drept? N-ar fi putut oricine să fie în locul meu? E limpede că cel interpretat este autorul, că e judecat, că e acceptat, că e respins, că e un instrument din concert şi că există concertul. Se ţine seama de el. Chiar dacă pentru a-l nega. Nu negi ceea ce nu există. Autorul îşi spune: sunt, aşadar, împreună cu ceilalţi; dacă sunt împreună cu ceilalţi, asta vrea să spună că sunt şi ceilalţi, că ceilalţi vorbesc cu vocea mea, că eu sunt mai mult ceilalţi decât eu însumi. Dar ce va să zică a fi tu însuţi. [...] Putem fi, oare, fiecare dintre noi, schimbaţi unul cu altul, ori suntem de neînlocuit?” (Eugen Ionescu, Autorul şi problemele sale în Note şi contranote).

Desen de Eugen Ionescu

Eugen Ionescu s-a născut la Slatina, în 26 noiembrie 1909, dar, din spirit nonconformist şi-a declarat ca an al naşterii 1912. Tatăl sau, Eugen Ionescu, era avocat iar mama, Thérèse, fiica unui inginer francez. După naşterea scriitorului, familia se stabileşte pentru un timp la Paris. În 1916, Eugen Ionescu-tatăl se întoarce în România, pentru a se înrola. Până la sfârşitul războiului, familia, rămasă la Paris, nu are nici o veste despre el şi trăieşte în condiţii de austeritate. Angajându-se la Siguranţă, avocatul Eugen Ionescu se stabileşte în Bucureşti, divorţează, se recăsătoreşte şi obţine custodia copiilor. Aceasta face ca, în anul 1924, Eugen Ionescu să fie nevoit să se întoarcă în România, împreună cu sora sa. Învaţă româneşte şi se înscrie la Colegiul Sf. Sava, din Bucureşti. Caracterul intolerant al tatălui, existenţa unei mame vitrege i-au accentuat probabil spiritul nonconformist. În 1926, se mută la mama sa, angajată la o bancă bucureşteană. Începând din 1928, urmează Facultatea de Litere şi Drept (cu specializarea în limba şi literatura franceză) şi colaborează la mai multe reviste de prestigiu, precum „Bilete de papagal” a lui Arghezi, „Vremea”,„Zodiac”, „România Literară”.

Eugen Ionescu desenând

În 1934 publică volumul Nu!, eseuri critice contestatare, care declanşează un scandal de proporţii. Volumul fusese premiat de un juriu prezidat de Tudor Vianu. În scrierile ulterioare, în interviuri şi polemici, vom recunoaşte multe dintre ideile din această carte cu titlu atât de tranşant, mai ales în ce priveşte critica literară. În 1936 se căsătoreşte, cu Rodica Burileanu, este pentru puţin timp profesor de franceză la Liceul „Sf. Sava”, colaborează la revista lui Ion Vinea, „Facla”, la „Rampa”, „Universul literar” şi „Păreri libere”, ocupă vremelnic un post de secretar cultural în Ministerul Educaţiei. Se întoarce la Paris, oraşul copilăriei, în 1938, cu o bursă de studii pentru teza de doctorat rămasă neterminată, Tema păcatului şi tema morţii în poezia franceză de după Baudelaire.

Când izbucneşte cel de-al doilea război mondial, din patriotism, Ionescu revine în România, dar în 1942, decepţionat de situaţia economică din ţară, se înapoiază la Paris, unde se stabileşte pentru tot restul vieţii. În 1944 se naşte fiica sa, Marie-France. În 1945 apare la Marsilia Urcan bătrânul de Pavel Dan, traducere şi prefaţă de Eugen Ionescu, care îl traduce apoi pe Urmuz, unul dintre înaintaşii săi literari.

În 11 mai 1950, i se joacă la Théâtre des Noctambules prima piesă, care deschide drumul teatrului absurdului: Cântăreaţa cheală, în regia lui Nicolas Bataille, actor şi regizor în vârstă de 24 de ani. „Iniţial, aceasta piesă având reputaţia de imposibil de jucat şi care aduce în scenă englezi care vorbesc ca nişte francezi ce vor să înveţe engleza, se numea Englezeşte fără profesor (L’anglais sans peine), mărturiseşte astăzi Nicolas Bataille. Căutam un alt titlu. El ne-a venit graţie replicii ratate a unui actor, care trebuie să fi spus «cântăreaţa cheală» în loc de «învăţătoarea blondă.»” După circa 20 de reprezentaţii în faţa unui public răzleţ, această„anti-piesă”, cum o subintitulează Eugen Ionescu, este scoasă din repertoriu. Raymond Queneau şi influenta echipă de la „Nouvelle Revue Française” reperează însă de îndată talentul lui Eugène Ionesco, naturalizat francez în acelaşi an, 1950. „Cântăreaţa cheală, spunea autorul în noiembrie 1954, într-o discuţie la Lausanne, transcrisă în Note şi contranote, este singura dintre piesele mele considerată de critică «pur comică». Totuşi şi aici comicul mi se pare că este expresia insolitului. Însă neobişnuitul nu poate izvorî, după părerea mea, decât din ceea ce este mai şters, din cotidianul cel mai oarecare, din proza de toate zilele, urmând-o până dincolo de limitele ei. A simţi absurditatea cotidianului şi a limbajului, neverosimilul lui, înseamnă a o fi şi depăşit; ca s-o depăşeşti, trebuie mai întâi să te afunzi în ea. Comicul este neobişnuitul pur; nimic nu mi se pare mai surprinzător decât banalul; suprarealul e chiar aici, la îndemâna noastră, în flecăreala de toate zilele.” Cântăreaţa cheală este construită pe ideea că devalorizarea limbajului indică o criză generală a comunicării şi înstrăinarea fiinţei umane.

Foto: Amir Kholoosi (ISNA)

Alte amănunte despre dramaturgia lui Eugen Ionescu, în emisiunea din seria Clasicii dramaturgiei universale, postată mai jos. Pe lângă comentarii critice şi fragmente din piese aflate în Fonoteca de aur, puteţi asculta aici interviul acordat de Eugen Ionescu lui Manase Radnev în iunie 1967, singurul interviu pe care dramaturgul l-a acordat presei româneşti după război până la revoluţia din decembrie 1989.

Puşa Roth, Costin Tuchilă

Clasicii dramaturgiei universale: Eugen Ionescu  – ieri şi azi. Realizatori: Puşa Roth şi Costin Tuchilă. Data difuzării în premieră: 25 martie 2007, ora 19.00, Radio România Cultural. Durata: 82′46”.

Ascultă aici Eugen Ionescu – ieri şi azi

Clasicii dramaturgiei universale

AVARI ÎN TEATRUL LUMII

Trăsătură veche de când lumea, avariţia are o lungă istorie în literatură şi în teatru. Demon înspăimântător, ridiculizat în fel şi chip, dar în faţa căruia râsul spectatorului este întotdeauna amar, avarul intră în scenă odată cu comedia lui Plaut, Aulularia (Ulcica), datând din 194 î. Hr., după alte surse, jucată mai târziu, în 191, ca şi Cartaginezul. Prin această comedie este lansat în literatura universală tipul avarului, personajul lui Plaut fiind considerat până astăzi întruchiparea tipologică de cea mai mare autenticitate, chiar dacă rivalii săi poartă numele lui Harpagon din Avarul de Molière, Shylock din Neguţătorul din Veneţia de Shakespeare, Grandet şi Gobseck ai lui Balzac, Hagi-Tudose, personajul lui Delavrancea.

Scenă dintr-un spectacol cu Aulularia de Plaut, 2003

În Ulcica, bătrânul Euclio, „omul cel mai zgârcit din lume”, tremură intens, pentru o ulcică cu bani, găsită întâmplător chiar în casa sa. În Etica Nicomachica, Aristotel defineşte avariţia ca una dintre „neputinţele bătrâneţii”. Trauma psihologică pe care o poate crea personajul lui Plaut, spaima de a nu fi deposedat de ulcica norocoasă evoluează de la simpla bănuială la disperare şi apoi la atmosfera de coşmar, într-un studiu caracterologic minuţios.

Harpagon

Modelul lui Molière în Avarul este Aulularia de Plaut, împrumuturile fiind numeroase: neîncrederea lui Harpagon faţă de La Flèche (actul I, scena a treia) seamănă cu cea a lui Euclio faţă de Strobilus. Ideea excluderii dotei (actul I, scena a cincea) este preluată tot de la Plaut, la fel ca şi gustarea oferită de Marianne în actul al III-lea, inspirată din festinul din Aulularia. Valère ocupă cam acelaşi loc cu Lyconides, numai că în scena apropo-ului el vorbeşte despre dragostea sa, în timp ce avarul îşi imaginează că se referă la preţioasa casetă (actul al III-lea, scena a treia). Harpagon este mai puţin odios decât Euclio, într-un fel chiar mai tragic, în ciuda impresiei de bufon „smintit” pe care o lasă adesea.

Shylock, desen de Cyprian Kamil Norwid, 1848

Shylock, celebrul personaj din Neguţătorul din Veneţia de Shakespeare, identificat printre tipurile consacrate de avari din literatura universală, iese din tiparul plautin. Predecesorul său este Barabas din Faimoasa tragedie a bogatului evreu din Malta de Christopher Marlowe.

Costum pentru Evreul din Malta de  Malcolm Brown, octombrie 1991

Pe fondul problemei evreieşti de la sfârşitul secolului al XVI-lea, Neguţătorul din Veneţia, scrisă prin 1596 – 1597, este istoria unei răzbunări. Amestecul de elemente macabre şi comice, convieţuirea epicului cu episoade ludice, travestiul în decorul pestriţ al vieţii veneţiene dau nota dominantă piesei lui Shakespeare.

Al Pacino în rolul lui Shylock, în filmul Neguţătorul din Veneţia, regia: Michael Radford, 2004

Hagi-Tudose suferă oare de nebunie? Zgârcenia a atins delirul? Banul este pentru el demon sau înger? Ca şi alţi avari, şi Hagi-Tudose încearcă să disimuleze. Vrea să pară un om rezonabil acolo, printre cartoanele de mahala. Fireşte, nu ca Harpagon, care ţinea servitori şi invita musafiri ca orice om de lume, nici ca Euclio, Shylock, Gobseck, Pliuşkin din Suflete moarte de Gogol, cămătari cu viaţă socială, dar toţi – actori ai aparenţei.

Analize amănunţite, ilustrate cu fragmente semnificative din piesele puse în discuţie, în emisiunea Avari în teatrul lumii.

Puşa Roth, Costin Tuchilă

Clasicii dramaturgiei universale: Avari în teatrul lumii. Realizatori: Puşa Roth şi Costin Tuchilă. Data difuzării: duminică 29 martie 2009, ora 19.00, Radio România Cultural. Durata: 78′24”.

Ascultă aici Avari in teatrul lumii

Clasicii dramaturgiei universale

A. P. CEHOV – STUDIU DE PROFIL

Realizatori: Puşa Roth şi Costin Tuchilă. Data difuzării în premieră: 27 august 2006, ora 19,00, Radio România Cultural. Durata: 88′01”.

Ascultă aici A. P. Cehov – studiu de profil

Clasicii dramaturgiei universale

MIHAI EMINESCU: LUMEA CA TEATRU

Mihai Eminescu, fotografie de Frantz Dushek, Bucureşti, 1878

Realizatori: Puşa Roth, Costin Tuchilă, Vasile Manta. Data difuzării în premieră: 30 ianuarie 2000, ora 17.00, Radio România Cultural. Durata: 88′47”.

Ascultă aici Mihai Eminescu: Lumea ca teatru

Clasicii dramaturgiei universale

CARAGIALE ŞI MOFTUL ROMÂN

Realizatori: Puşa Roth, Costin Tuchilă, Vasile Manta. Data difuzării în premieră: 22 februarie 1998, ora 19.00, Radio România Cultural. Durata: 89′17”.

Ascultă aici Caragiale şi moftul român